Româncă din Chicago: «Nu pot spune ‘Tatăl nostru’ în altă limbă, pentru că nu simt că mă rog Dumnezeului meu, celui din copilăria mea»

Româncă din Chicago: «Nu pot spune 'Tatăl nostru' în altă limbă, pentru că nu simt că mă rog Dumnezeului meu, celui din copilăria mea»

Alina Celia Cumpan, o româncă stabilită în Statele Unite, explică sentimentele pentru care țara din care a plecat încă reprezintă ceva în mintea și sufletul  său.

________________

”Dumnezeu, familia și țara sunt cele trei mari puteri pe frontul existențial al fiecăruia plecat în căutarea găsirii sau regăsirii de sine.

Pentru noi, cei plecați peste granițe, țara face parte din ecuația propriului destin printre doruri, plusuri și minusuri, printre ceea ce a fost și ceea ce este, recapitulând cine ești pentru a nu-ți pierde identitatea.

Mișcările făcute departe de casa copilăriei, încercările, scările urcate și coborâte se raportează toate la Dumnezeu, familie și țară.

Străinătatea nu e decât o celulă a libertății pentru mulți din cei plecați, o altă naștere, o nouă viață, un altfel de proces spre educare și cunoaștere, o altă frânghie a încercărilor, succeselor și eșecurilor unde nu curge lapte și miere și nici nu umblă câinii cu covrigii în coadă.

Niciodată nu cred că vom fi ”de-ai lor“ pentru că în noi e prea mult din ”ai noștri“. Nu pot spune nici acum ”Tatăl nostru“ în engleză și nici în altă limbă străină, pentru că nu simt că mă rog Dumnezeului meu, celui din copilăria mea, celui din mine, cel autentic pe care l-am descoperit acasă, în cerurile românești.

Ne iubim țara pentru că oricât de europenizați sau americanizați am fi cu toții, din avionul subconștientului nostru, privind spre România, mai de aproape sau mai de departe de ea, ne vom spune ”acolo este țara mea și neamul meu cel românesc“.

Ne iubim țara pentru că acolo ne sunt crucile și gropile strămoșilor noștri; cultura, limba și tradițiile; eroii, istoria și basmele copilăriei; sărăcia, nevoile și neamul“.

Ne iubim țara pentru că acolo am învățat să ținem creionul în mână și să ne scriem poveștile; să citim și să-i citim pe ai noștri și pe universaliști, precum și drepturile cu obligațiile noastre oriunde am poposi.

Ne iubim țara pentru că acolo am făcut primii pași pe acest pământ, pentru că acolo am râs și am plâns în brațele mamei, pentru că acolo crește „iarba verde de acasă“ care „să te rătăcești prin lume nu te lasă“; pentru că zburăm pe visele lui Vuia și Vlaicu și pentru că datorită tuturor românilor frumoși avem șansa de a „păstra cu fală un nume, triumfători prin lupte“.

Ne iubim țara pentru că acolo am învățat să ,,săru’ mâna mamă“, de capul plecat pe care sabia nu îl taie și cum putem spune cu aceeași gură și câine și stăpâne.

Ne iubim țara pentru mirosul fânului cosit, al brazdelor de plug, al drumurilor de pământ, al căruțelor trase de boi, al sudorii și bătăturilor de sapă din palmele țăranului chinuit.

O iubim pentru doinele și horile noastre, pentru portul popular, pentru sunetul fanfarelor țărănești și pentru opincile noastre. O iubim pentru haiduci, regi, împărați, călugări și sfinți.

Ne iubim țara pentru gustul merelor coapte, al mămăligii, al vinului din damigeană și al apei de izvor.

Ne iubim țara pentru colinde triste, pentru sunetul de fluier, țambal, nai, vioară, pentru cobzarii pierduți în vreme și pentru bocitoarele îmbătrânite de straiele negre. Pentru ciobanii ce citesc în ceruri și pentru câinii ce urlă a moarte.

Pentru superstițiile românești, pentru graiurile noastre din toate regiunile și pentru marile frici ale românilor – să nu îi bată Dumnezeu, să nu îi tragă curentul și să nu moară de foame.

Ne iubim țara și pentru amintirea păduchilor ce i-am avut mai toți în copilărie, pentru ligheanele în care ne spălam, pentru lămpile de petrol din grindă, pentru săpunul făcut în casă, pentru hainele ce le spălam la râu, pentru mirosul pâinii din țest, pentru curentul ce se lua când bătea vântul și pentru gropile din asfalt, pentru diafilme și pentru televizoarele alb negru – piese de muzeu.

Pentru muzeele goale și pentru birturile pline, pentru mizeria din spitale și pentru curățenia din cimitire, pentru câinii vagabonzi și pentru animalele sălbatice prietenoase.

De aici, de unde suntem, după ce lecțiile ne-au fost predate în sala de curs numită România, avem o singură temă de casă: să nu uităm de unde am plecat!”

Alina Celia Cumpan, o româncă din Chicago, pentru diasporaazi.ro