Cabral, despre tatăl lui: “Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă-l urăsc”

21 Noi 2017

Recent, Cabral Ibacka, prezentatorul emisiunii “Ce spun românii”, la Pro TV, a postat pe Facebook o fotografie cu mama lui, în tinerețe. Comentariile postate sunt savuroase, printre cei care au scris aflându-se și prietenii săi din copilărie, unul dintre ei afirmând “să știi că ești primul mulatru pe care l-am văzut în viață mea. Se întâmplă acum aproximativ 40 de ani, în localitatea Mosesti. Și ne-am jucat împreună cu mai mulți copii din sat”.

  • Cabral, despre tatăl lui: “Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă-l urăsc”

Vorbind despre anii copilăriei lui, Cabral a afirmat întotdeauna că a fost fericit. Totuși, într-un articol de pe blogul sau, vedetă Pro TV a scris, la un moment dat, că a pedepsit absența tatălui natural din viață să prin indiferenta.

“M-am născut în 1977, în București, la Spitalul 9 (da, știu, asta explică multe).

Mama, Argentina, o gagică mișto din Buzău, satul Mosesti, venită în București la facultate (ASE). Și, venind ea aici, cu educația primită de la părinții ei (bunicul, Dumnezeu să-l ierte!, a fost preot), s-a îndrăgostit de tatăl meu biologic.

Tata, Alexandre, venit din Congo printr-un schimb politico-strategic de studenți, student și el, la medicina.

Si m-am născut eu. Pe când aveam eu câteva săptămâni de viață, tata a avut puțină treaba și a trebuit să plece. Dar n-a lipsit mult, s-a întors când tocmai împlineam eu 13 ani.

Intre timp mi-l arată mama la televizor, la știrile internaționale (parcă prezentate de maestrul Ciurascu) se dădeau, după cum bine știți, vizitele ilustrului tont (răsucească-se în mormint!). E, când ajungeau în Congo apărea și Alexandre în comisia de “Hai salut!“, a fost ani de-a rândul ministrul sănătății (drept urmare am putea trage concluzia că sistemul de învățământ românesc funcționa fără gres).

Evident că pentru mine era un străin, dar acest mic amănunt nu l-a împiedicat să spună c-a venit să mă ia în Congo. Ai mei au fost, că de fiecare dată, totalmente fair. Au zis: “Daca vrei să mergi… du-te! Noi nu vrem să te lăsăm, dar este decizia ta.”.

Si nu m-am dus. A mai stat câteva zile și a plecat. Iar.

Si au mai trecut cativa ani. În ziua în care făceam 28 de ani eram singur prin Brașov (va spuneam acum ceva luni, sunt un ciudat) m-am gândit să-l sun. Primisem numărul cu câteva luni înainte, pe adresa Pro-ului, de la o altă rudă (pe care n-o cunosc). Și l-am sunat… auzindu-ne după 15 ani.

– Alo, bonjour, avec monsieur Alexandre, vous en prie.

– Au telephone.

– Salut, je suis Cabral.

[liniste…]

– Alo, Alexandre?

Si am vorbit. A plâns, l-am lăsat, l-am pus la curent, i-am explicat una-alta, mi-a zis de frații mei vitregi (am vreo 5 sau 6 prin toată lumea, nu-i cunosc)… în sfârșit, am comunicat câteva zile și-apoi… am lăsat-o balta.

Recapitulare: a plecat când aveam eu 2 săptămâni, l-am văzut câteva zile când am făcut 13 ani, am vorbit la telefon când am împlinit 28 de ani.

Am stat de câteva ori să mă gândesc dacă-l urăsc. Nici gând! M-am gândit dacă l-aș putea ierta. Nu cred. Și mi-am dat seama că l-am pedepsit, în felul meu, prin indiferență”, a mai scris Cabral. 

SHARE