Caragiale, înainte să plece din țară: Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea

08 Iun 2018

Ion Luca Caragiale a murit pe 9 iunie 1912 la Berlin, unde se autoexilase în 1904, împreună cu familia, după acuzaţiile de plagiat ale piesei „Năpasta“. Dramaturgul a fost răpus de arteroscleroză. Vagonul morturar care aducea sicriul în ţară a rătăcit două săptămâni pe drum.

  • Caragiale, înainte să plece din țară: Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea

”Nu mai pot trăi aici! E prea grea duhoarea”, spunea Caragiale înainte să plece din țară, în 1904, după ce trecuse prin procesul de calomnie intentat lui Caion, un publicist care îl acuzase de plagiat, dezgustat şi scârbit, de nerecunoașterea meritelor sale literare de către Academie .

S-a stabilit la Berlin, alături de familia sa familia. Familia Caragiale locuia într-un apartament în cartierul Willmersdorf, copiii au fost înscrişi la şcoală, iar dramaturgul s-a arătat, o vreme, mulţumit de decizia pe care o luase. De dorul limbii române a început să frecventeze cercurile studenţeşti româneşti de la Berlin. 

A păstrat legătura cu ceii rămaşi în ţară, în special cu bunul său prieten Alexandru Vlahuţă, care îi cerea să revină cât mai degrabă.

”Pentru nimic în lume n-aş părăsi acest colţ de viaţă străină pentru a mă reîntoarce în patrie. Să mai văd ceea ce am văzut, să mai sufăr ceea ce am suferit, aceleaşi mutre, aceleaşi fosile care conduc viaţa publică, otrăvindu-te numai cu privirile lor stupide şi bănuitoare. Nu, dragul meu, nu. M-am exilat şi atâta tot. Aerul de aicea îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi n-am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul, viţii demne de compătimit”, îi scria Caragialel lui Vlahuţă.

La Berlin a început să colaboreze cu câteva reviste literare, sub pseudonim, refuzând să-şi asume scrierile - de teamă să nu se expună, după ce ani buni a suferit din cauza criticilor la adresa operelor sale. În perioada exilului a scris şi poezii pe care le-a trimis în ţară, tot sub semnătură anonimă. Directorii ziarelor au respectat dorinţa lui Caragiale şi poeziile sale au apărut publicate cu autor anonim. 

Anul morţii a fost unul extrem de solicitant pentru Caragiale, nevoit să muncească din greu pentru a-şi putea întreţine familia. Scria mult, până târziu în noapte şi călătorea mult. ”Din ultimele călătorii s-a ales cu o răceală din pricina căreia are accese de tuse, iar fumatul le face şi mai dese”, descriu biografii ultima perioadă din viaţa dramaturgului.

În seara zilei de 9 iunie 1912, dramaturgul s-a retras în dormitor spunându-i soţiei că va urma o noapte în care are de gând să lucreze până târziu. Dimineaţa, aceasta l-a găsit fără suflare.

Momentul morţii este descris de Cella Delavrancea, aflată în casa lui Caragiale de la Berlin.

“Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale.

Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate?

În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el… Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv”, scrie Cella Cella Delavrancea în volumul ”Dintr-un secol de viaţă”.

Corpul neînsufleţit al lui Caragiale n-a putut fi adus în ţară imediat după moarte, pentru că ministrul Plenipotenţial al României din capitala Germaniei tocmai intrase în concediu. Rămăşiţele pământeşti au fost transportate de familie şi apropiaţi în cimitirul berlinez Schonenberg.

Pe 14 iunie, rămăşiţele lui Caragiale au fost depuse într-un cavou al familiei, în prezenţa bunilor săi prieteni Delavrancea şi Vlahuţă, veniţi la Berlin. Abia în toamna aceluiaşi an, rămăşiţele dramaturgului au plecat pe drumul spre casă, un drum care se va dovedi a fi unul cu peripeţii. Vagonul mortuar care îl aducea pe Caragiale în ţara natală a rătăcit două săptămâni prin Austria.

”Prin ziare îşi face locul zvonul că vagonul mortuar rătăcise două săptămâni pe liniile austriece, ajungând în ţară fără hârtiile trebuitoare, pierdute şi ele, că vagonul popsise întâi în Ardeal, apoi în vestita staţie B.M.. Funcţionarii staţiei B.M, neştiind ce se află în vagonul care venise fără acte, îl deschid şi dau peste rămăşiţele pămâneşti ale marelui Caragiale. Ce crudă ironie a soartei!”, notează biografii dramaturgului.

Vagonul mortur a ajuns în Bucureşti pe 19 noiembrie 1912. În ziua înmormântării, 23 noiembrie 1912, cortegiul funerar, format la biserica Sf. Gheorghe, a făcut un ocol prin faţa Teatrului Naţional. De aici, sicriul lui Caragiale însoţit de mii de bucureşteni, a mers la cimitirul Belu. La înmormântare au fost prezenţi cei mai mari scriitori ai vremii şi buni prieteni ai dramaturgului, printre care, Alexandru Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Delavrancea.

În discursul ţinut la înmormântarea lui Caragiale, bunul său prieten Delavrancea l-a numit pe dramaturg ”cel mai mare român din câţi au ţinut un condei într-o mână şi o torţă aprinsă în cealaltă”. La aniversarea centenarului naşterii lui Caragiale, în 1952, trupul dramaturgului a fost exhumat şi mutat pe Aleea Scriitorilor, lângă mormântul lui Eminescu.


 

SHARE