Guvernele de pe vremuri... Prima femeie ministru în România avea studii la Harvard și iubea să ajute oamenii

18 Ian 2018

Epoca patriarhatului în politica românească a apus în urmă cu 72 de ani, în 1946, atunci când Florica Bagdasar a devenit ministrul Sănătății în guvernul comunist condus de Petru Groza. Nu era din Teleorman, nu a fost europarlamentar, deci ce-a propulsat-o în această poziție? Calitatea umană!

  • Guvernele de pe vremuri... Prima femeie ministru în România avea studii la Harvard și iubea să ajute oamenii

Florica Bagdasar s-a născut în Macedonia. Provenea dintr-o familie macedoromână. A început liceul la pensionul Pompilian, dar din cauza Primului Război Mondial și a refugiului, a continuat liceul în Moldova, la Roman, absolvind liceul ”Roman Vodă” în 1920. S-a înscris apoi la Facultatea de Medicină din București pe care a absolvit-o în 1925.

După stagiile de medic extern și intern la Așezămintele Brâncovenești a obținut diploma de doctor în medicină și chirurgie și dreptul de liberă practică. În 1927 s-a căsătorit cu dr. Dumitru Bagdasar cu care a avut o căsnicie model. Proaspăt căsătoriți, soții Bagdasar au plecat în Statele Unite, la Boston, la specializare profesională; Florica pentru a urma cursuri de sănătate publică la Harvard, Dumitru pentru a-și însuși noile tehnici de neurochirurgie la clinica dr. Harvey Cushing, pionierul neurochirurgiei moderne. La Boston Florica Bagdasar a primit bursa Rockefeller.

După ce soțul ei a murit, ministru al Sănătăţii din Guvernul Petru Groza, Florica Bagdasar a fost numită succesoarea acestuia. Mandatul acesteia ținut aproape 2 ani. În acele vremuri, ţara se confrunta cu foametea şi sărăcia, Moldova luptându-se cu epidemia de tifos exantematic, iar Dobrogea cu epidemia de malarie.

Faptul că în 1949 a fost numită conferențiar universitar la Institutul Medico-Farmaceutic din București, iar în octombrie 1957 vicepreședintă a organizației Crucea Roșie din România ar putea sugera că Florica Bagdasar a avut o carieră de neîntreruptă ascensiune, însă între anii 1953–1956 a fost în dizgrație, la un pas de lichidare.

Campania contra Floricăi Bagdasar a început in august 1948, când, fiind în inspecție în Dobrogea în cadrul campaniei antimalarie, Florica Bagdasar a fost eliberată din funcția de Ministru al Sănătății fără vreo explicație prealabilă.

Au urmat ani de zvonuri contradictorii, de intimidare, apariția agenților provocatori. În 1951 colaboratoarea ei cea mai apropiată la Centrul de Igienă Mintală, Florica Nicolescu, a fost arestată, fără mandat de arestare, ca după doi ani de închisoare să fie eliberată, fără sentință de judecată, fără proces, fără a afla care erau acuzațiile care i se aduceau.

Campania contra Dr. Florica Bagdasar a culminat pe 18 ianuarie 1953, cu un articol de fond din ziarul Scînteia intitulat ”Pentru lichidarea deformărilor antiștiințifice în domeniul pedagogiei”.

Imediat după apariția articolului, Centrul de Igienă Mintală a fost vizitat de o delegație oficială; și în ciuda aprecierii elogioase date de prof. dr. Vlad Voiculescu, Florica Bagdasar a fost ”eliberată” din funcția de director și nevoită să predea pe loc dosarele și cheile Institutului.

Șocul a fost atât de mare încât s-a îmbolnăvit grav, a fost internată multă vreme în spital (Filaret), a avut nevoie de o operație grea de plămâni, după care însă, în mod miraculos, a început recuperarea.

Între timp articolul din Scânteia a fost ”prelucrat” în sesiuni speciale la toate școlile și spitalele din țară, după cum decretase Partidul. Fulminantul articol din Scânteia o acuza pe Florica Bagdasar de ”cosmopolitism”, de ploconire slugarnică în fața putredei ideologii burgheze, de pervertirea psihiatriei infantile prin introducerea unor curente obscurantiste de tip Freud etc.

A fost anchetată în repetate rânduri. A rămas fără nici un venit, fiindcă pensia după soțul ei de la Academie a fost de asemenea tăiată, iar ”Spațiul locativ” a obligat-o să împartă apartamentul unde locuia cu fiica ei, cu o altă familie cu doi copii. Ostracizarea a fost completă: a fost o perioada de înverșunată dizgrație politică, de persecuție, de lipsuri materiale, de boală.

Ironia soartei a făcut probabil ca boala ei atât de gravă s-o salveze de la o soartă și mai cumplită, aceia a unui „proces de demascare” în sensul așa-ziselor devieri.

La sfârșitul lui 1956 valul de teroare stalinistă trecuse peste Florica Bagdasar și au început demersuri de „reabilitare” (concomitent cu programul de „destalinizare” inițiat de Hrușciov în URSS). I s-a propus să reintre în partid, dar a refuzat. În schimb, în octombrie 1957 a fost numită vicepreședintă a Crucii Roșii din România, poziție în care a funcționat câțiva ani. De asemenea, i s-a dat permisiunea de a călători și a avut posibilitatea să-și revadă fiica de mai multe ori în străinătate.

A continuat să trăiască în România până la sfârșitul vieții în 1978, fiind o prezență ”cvasi-singulară” după aprecierea lui Valeriu Negru: „din punct de vedere politic a fost tolerată, dar nu agreată”.

SHARE