Micul "cel mare" de la Deduleşti a intrat la apă

22 Ian 2018

Aşezate strategic, ca hanurile vremurilor vechi, în calea drumeţilor, restaurantele de la Deduleşti au în permanenţă clientela asigurată. De când au început afacerea, vânzătorii de mici se mândresc a spune că nu există zi din an, fie că e vorba de Crăciun, Revelion sau Paşte, în care parcarea de aici să fie goală. Şi nici şofer care să nu fi oprit măcar o dată pentru o porţie de mititei.

  • Micul "cel mare" de la Deduleşti a intrat la apă

 Zeci de maşini sufocă parcarea neîncăpătoare, fetele de la grătar nu mai prididesc cu pusul şi cu luatul micilor, iar ospătăriţele fac zeci de ture cu carneţelele de comenzi în mâini. Aproape la fiecare comandă făcută, cuvântul de ordine este substantivul comun „micul”, evident folosit la plural. De mai bine de douzeci de ani, el este personajul principal al acestei zone. În tot acest timp, nici n-a scăzut, nici n-a crescut (ca gramaj!), a umflat însă simţitor conturile proprietarilor locaţiilor.

Un mic se vinde cu 3,5 lei, preţ în care intră pâinea şi muştarul. „Nu există, practic, un secret anume al micilor făcuţi aici, un secret de compoziţie, de mirodenii etc. De când am dat drumul, am lucrat şi lucrăm cu un abator din Piteşti ori cu unul de la Tălmaciu. Ei fac compoziţia, ei pregătesc reţeta. Secretul nostru este, însă, că am păstrat un gramaj mare. Micul e tras la 80 - 90 de grame. Dintr-un kilogram ne ies doar 12 mici. Un alt secret este că trebuie prăjiţi frumos, la foc mare, nu lăsaţi la pâlpâire. Fiind fluctuaţie mare, micii sunt tot timpul serviţi proaspăt prăjiţi, când au alt gust faţă de cei ce au apucat să se răcească”, spune Androne Elisabeta, cea care a fost prima care a pus întâiul grătar la drumul mare, pe Dealul Negru.

Cei care au aşezat „cu acte” primul grătar au fost soţii Vasile şi Elisabeta Androne. Ideea a fost a bărbatului, care mergând des în Turcia a observat că cele mai căutate restaurante de tranzit sunt cele construite în apropierea unui izvor. Parcarea de la Deduleşti era binecuvântată cu aşa ceva, multe maşini oprind special să ia bidoane cu apă de la izvorul ce susura din deal.

Prin 1993, soţii Androne au concesionat pe 50 de ani o bucată de teren din parcare, teren ce aparţinea iniţial Inspectoratului Şcolar. Nu făceau mici în acea vreme, ci aveau un magazin cu piese auto de Aro. După doi ani de zile, mai ales că şi Aro falimentase, au instalat un grătar şi s-au pus pe făcut mici. Cum autorizaţiile de construcţie erau provizorii, au încropit un fel de baracă din lemn, aşezată fără fundaţie, direct pe pământ.

La scurtă vreme, cu banii câştigaţi pe mici, şi cu o linie de creditare de un miliard de lei vechi, au ridicat o construcţie în toată legea şi s-au extins. Ducându-li-se vestea şi văzând că afacerea soţilor Androne este înfloritoare, alţi 10 întreprinzători şi-au pus la rându-le câte un grătar şi şi-au ridicat restaurant.

Amintindu-şi de acea perioadă de pionierat, doamna Elisabeta este însă cinstită: „Acu’, primii, primii, n-am fost chiar noi. Pe când aveam magazinul de piese venea o familie din Bucureşti cu un grătar, îl monta în faţa noastră şi vindea mici pe rupte. Era omor, căci toţi şoferii opreau în parcare la izvor. Atunci i-a venit soţului meu ideea să ne reprofilăm. Acea familie însă n-a apucat să deschidă ceva aici. S-au întors după câţiva ani şi şi-au deschis şi ei terasă cu grătar, ceva mai jos, dar nu în parcarea de aici”.

Cum afacerea a fost nesperat de profitabilă, patronii au reinvestit, încât s-a trecut de mult de la jalnicele barăci cu toalete în aer liber la restaurante cochete, cu bucătării proprii. În jurul lor, alţii şi-au deschis magazine de artizanat sau au montat standuri de vânzare a legumelor şi fructelor. Numai apa de la izvorul din deal a rămas gratis.

Cu toate astea, doamna Androne afişează un aer modest: „Nu e o afacere mare, e la nivel familial. Dar am muncit pe brânci pentru asta. La început, zi şi noapte învârteam la mici. Soţul avea grijă să fie aşa mari, iar eu stăteam la grătar şi îi întorceam. Ne erau de ajutor două - trei fete care fuseseră la noi la magazinul de piese. Dar să ştiţi că, aşa îmbrăcată de oraş cum sunt, tot merg la grătar zilnic, să mai explic una-alta fetelor. L-aş mânia pe Dumnezeu dacă aş spune că nu merge bine. Ne-am achitat de mult toate datoriile, ba chiar ne-am luat şi patru TIR-uri pe care le-am trecut pe o firmă a copiilor”.

În toată valea, fumul grătarelor se risipeşte alene, ademenind trecătorii ca sirenele despletite pe rătăcitorul Ulise. Puţini sunt cei care scapă de ispită, poate numai cei care au urgenţe stringente. Majoritatea opresc, iar comenzile pentru mici sunt invariabil de la două bucăţi în sus. Toată lumea mănâncă la Deduleşti, de la opincă la vlădică.

„La noi vin şi domni senatori. Bine, nu vin special, ci când trec cu maşinile. Au servit mici zeci sau sute de senatori şi deputaţi din toate partidele şi toate parlamentele alese. Însemnul nostru electoral ar trebui să fie micul. Ei îmi spuneau, parcă lăudându-se, că aveau în Bucureşti pe unu’ Cocoşatu’ care le făcea mici ca aici. Nenorocirea e că nu prea mai au oamenii bani, aşa că afacerea ne cam intră la apă”, spune cu obidă doamna Elisabeta. Şi totuşi, nici nu-şi termină bine vorba, că din spate se aude: „12 mici, mai prăjiţi, vă rog!”. Trei tineri tocmai luaseră loc la o masă.  

SHARE