Profesorul Vintilă Mihăilescu, doctor în Psihologie, a murit duminică la vârsta de 68 de ani după o lungă luptă cu boala.

”După o luptă lungă și epuizantă cu boala (despre care a și scris, cum altfel, o carte), antropologul și profesorul Vintilă Mihăilescu a încetat din viață.

Este o pierdere uriașă pentru societatea pe care ne-a ajutat de atâte ori s-o cunoaștem și s-o înțelegem mai bine, mai atent, mai nuanțat.

Multora dintre noi ne-a fost profesor, iar datorită lui, antropologia a devenit în România ultimelor decenii un teren mult mai viu și o unealtă mult mai întrebuințată.

Rămâne, însă, în urmă, o muncă uriașă, pe care ne-a împărtășit-o tuturor cu generozitate, și pentru care îi suntem foarte recunoscători.

Drum bun, domn' profesor!”, a anunțat publicația Scena9.ro, pe pagina de Facebook.

________________

"Bunicul meu avea o vorba: ”In viata important nu e sa faci ce-ti place, ci sa-ti placa ce faci”. Mama mea avea alta vorba, cu care incheia toate gafele mele: Tatal meu n-avea nici o vorba, el voia doar ca totul sa fie rational. Cu aceasta ordine de prioritati inconstiente, am fost un hedonist bine temperat toata viata, am invatat sa ma bucur si de gafe sau esecuri si am aflat, fara sa caut prea mult, daca nu o ordine rationala, cum isi dorea tatal meu, cel putin un rost in toata viata mea (inca nu stiu care, dar stiu ca e acolo, undeva). In consecinta, privind in urma fara manie, nu vad nici lucruri pentru care sa ma felicit, nici motive pentru care sa ma supar, nici mari ”impliniri”, dar nici mari frustrari. Asta e, life is life ! Si asa am ajuns la alta vorba a bunicului meu: doar prostii se plictisesc. Recunosc insa ca m-a ajutat si soarta, care nu m-a pus niciodata in situatia de a testa cu adevarat limitele acestui optimism…

Am invatat astfel ceva din psihologie, desi nu se preda mare lucru, am descoperit antropologia cand am fost dat afara de la geriatrie, am jubilat facand teren in sate pierdute din Romania atunci cand nu am mai avut voie sa parasesc tara pentru ca aveam un frate , am scris mii de pagini si proiecte fanteziste cand n-am avut voie sa ma inscriu la doctorat si am redescoperit intimitatea opaitului atunci cind se stingea lumina in orasele comuniste. Dupa 1990, am luat-o de la capat, dar nu de la zero. La prima iesire in Franta, dupa o conferinta pe care am tinut-o acolo, am auzit pe cineva in spatele meu soptind unui coleg: saracii, in ce hal i-a adus comunismul! Am inteles atunci ca (aproape) nimic din ceea ce facusem nu avea trecere pe piata reala a cunoasterii. Experienta cautarii ramanea insa – si era fundamentala.

Mi-am adus aminte de mama si am invatat ceva si din asta. Era prea tarziu ca sa devin un adevarat specialist, dar nu e niciodata prea tarziu ca sa mai inveti ceva si sa te bucuri de acel ceva. Imi vine sa rad de fiecare data cand sunt prezentat acum ca . Vreo zece, cincisprezece ani erau doar vreo doi, trei antropologi in toata Romania, asa ca era imposibil sa nu fii unul dintre cei mai buni din tara. Atunci era adevarat, acum nu prea mai e: azi o vedem si nu e… Iar daca e sa fiu lucid, trebuie spus ca aceasta reputatie publica mi se trage in primul rand de la faptul ca am fost cinci ani directorul Muzeului Taranului Roman, unde am incercat sa introduc antropologia si am esuat. Am facut alte lucruri bune, despre care se vorbeste mult mai putin, dar acolo cu antropologia chiar am dat-o in bara. Si exact cu aceasta faima publica de antropolog m-am ales. Ca sa vezi, unde dai si unde crapa!…

Atunci, in vremea comunismului, am fost considerat patriot pentru ca pur si simplu nu-mi trecea prin cap sa parasesc tara; acum, sunt suspect de pentru unii care nu accepta faptul ca nu-mi blestem ratarea comunista si nu ma revendic din ea. De fapt, viata e mereu in alta parte, vorba lui Kundera, dar daca stii sa o cauti, s-ar putea sa o gasesti…

Doua lucruri m-au ajutat in aceasta privinta. Unul a fost antropologia, care te invata sa descoperi viata in cele mai umile expresii ale sale si sa fii astfel tu insuti mereu in-viata. Acest sens existential al antropologiei am incercat sa-l transmit totdeauna studentilor, si nu (doar) (unii au inteles si au devenit mei, chiar daca nu o stiu si probabil n-ar accepta asa ceva). Celalalt a fost sotia mea: cand ai parte de Iubire, practic nu mai ai cum sa ai frustrari adevarate!”

Vintilă Mihăilescu, mărturisire la împlinirea a 61 de ani, Jurnalul Național, 2012