Doru Stănculescu s-a stins din viață, luni, la vârsta de 71 de ani.

”Mi-e foarte greu să vă dau vestea asta. Stanculescu Doru-Emil a plecat azi dimineață să se întâlnească cu bunii lui prieteni Dan Andrei Aldea, Vali Sterian şi alții. Primeşte-l Doamne şi veghează-i veşnica odihnă. O pierdere uriaşă!”, a anunțat Eugen Avram, citat de Antena 3.

____________________

Doru Stănculescu a fost idol pentru generatiile de tineri razvratiti.

"Eu nu am cantat folk. Am cantat muzica mea. De fapt, eu cred ca la noi in tara nu a existat folk. Folk era ceea ce canta Bob Dylan. La noi a fost omul cu chitara, om care a simtit nevoia sa se exprime. Se poate spune ca folkul de la noi era o derivata culta a muzicii de strand", spunea Doru Stanculescu.

Canta inca din liceu, din clasa a X-a, cand isi facuse o trupa. Canta dupa poeziile clasicilor: Minulescu, Bacovia, Goga. "De Eminescu nu m-am putut atinge. Am considerat ca sunt prea marunt ca sa ma ating de versurile lui", se destainuia Stanculescu.

A aparut la televizor pentru prima data in 1970, fiind primul folkist care a aparut pe micul ecran. Si apoi a urmat nebunia: primul festival folk din 1971, de la 303 (fostele grajduri regale, actualul sediu ANEFS), prima sa melodie folk, Ecou de romanta, concerte in cluburi, participarea la festivaluri in toata tara.

"Am cantat in toate cluburile studentesti din Bucuresti si din marile centre universitare", isi amintea Doru Stanculescu, numit "Presidente" printre folkisti.

Regimul comunist insa nu ierta nimic. Denumirea de folk nu era pe placul comunistilor, pentru ca in cuvant era litera "k", considerata litera capitalista. Asa ca au schimbat denumirea genului in "muzica tanara". In plina perioada flower-power, cei care purtau parul mai lung nu aveau voie sa apara la televizor.

"Mi-am pastrat coloana vertebrala si nu m-am tuns si nici nu mi-am prins parul cu agrafe. In consecinta, nu am mai aparut la televizor. Asta mi-a afectat popularitatea. Dar am batut tara in lung si in lat, aveam chiar si doua-trei spectacole intr-o zi.

Tin minte ca venea mama la aeroport, imi aducea o sacosa cu haine curate, eu ii dadeam hainele murdare si luam un alt avion. Ajunsesem sa dorm mai bine in camere de hotel decat la mine acasa", isi amintea artistul.

Cu toate acestea, turneele erau un prilej de a se intalni cu colegii, cu prietenii de cantec. Stanculescu spune ca pe vremea aceea nu erau raci si concurenta intre artisti.

Daca unul auzea de o cantare, ii chema pe toti. Iar in concerte se spuneau lucruri curajoase pentru acele vremuri. Erau obligati sa dea versurile doar cand participau la concerte mari, in Bucuresti, la Sala Polivalenta sau la Sala Palatului, sau la cele televizate. In rest erau destul de liberi.

"Imi amintesc de un lucru dumnezeiesc care mi s-a intamplat intr-un concert. Tocmai trecusem printr-o grea incercare. Era sa ajung in fata Tribunalului Militar, dar am scapat. Eram intr-un concert in aer liber la Navodari.

Era o vreme urata, ploioasa. M-am asezat pe scena, am inchis ochii si am inceput sa cant cu atata bucurie si descatusare in mine, incat, la un moment dat, am simtit o lumina puternica pe pleoape. Am crezut ca au aprins aia luminile de scena. Am deschis ochii si am vazut ca un spot de soare sparsese norii si pica exact pe mine."

Jurnalul Național – 2005

"Ai, hai" are o poveste, in care personajele principale sunt Doru Stănculescu si o muzicuta ajunsa in Romania, in 1970, de departe, din America.

Asadar, anul 1970. O zi frumoasa de iunie. Doru Stănculescu tocmai daduse "bacul". Impreuna cu Dan Chebac (un alt folkist de seama, care a parasit Romania si s-a stabilit la sfarsitul anilor 70 in Germania), Doru s-a dus la fostul patinoar (artificial) "23 august", unde auzise ca sustine concert o trupa de americani, pana in acel moment, necunoscuta pentru ei. Era vorba de Blood, Sweat & Tears (Sange, Sudoare si Lacrimi).

"La finalul concertului, artistii americani si-au aruncat sculele de lucru in public. Era vorba de betele de la tobe, un gong, o tamburina… In timpul concertului il vazusem pe solistul vocal cantand la un instrument care semana cu o muzicuta.

Ei bine, o voiam eu. Daca tot isi aruncasera ei din instrumente in public, am pus si eu ochii pe acea muzicuta. Asa ca am luat-o de-a dreptul prin patinoar (facusem hochei de performanta la 12 ani) si asa am ajuns in culise.

L-am gasit pe solist, pe Steve Katz, «am pus mana pe el» si i-am cerut muzicuta. Eu nu stiam engleza, pentru ca in scoala facusem doar rusa si franceza, dar stia Dan si i-a explicat el ce voiam.

Mi-a adus-o. L-am vazut cand a luat-o dintr-un recipient ciudat… Cand a ajuns in mainile mele, mi-am dat seama in ce era tinuta. Intr-o sonda cu whisky."

Doru Stanculescu era foarte multumit de cadoul pe care-l primise, dar pentru cateva momente a trebuit sa suporte emotiile pricinuite de un militian care ameninta ca-i ia muzicuta, banuind ca in interiorul ei ar fi fost ascunse microfilme.

"M-a lasat in pace pana la urma, dar a intors muzicuta aia pe toate partile… Oricum, am plecat foarte impresionati de la concert. Fericiti ca am aflat ca exista asa ceva. In fine, am ajuns si la tramvai, care avea statia chiar acolo, langa patinoar.

Am urcat in tramvai – era foarte aglomerat – si am suflat usor in muzicuta aia care era mai mica decat o ciocolata cu rom de pe vremuri. Cand am auzit cum suna, am crezut ca-i de pe alta lume. Asa fericit eram…

Am ajuns acasa si imediat i-am facut un suport special. Am dus-o la gura si, cu chitara in maini, s-a nascut melodia piesei «Ai, hai». La scurt timp am gasit si versurile, intr-o culegere de cantece populare."
"N-a sti nime ca m-am dus,/Numa m-or vedea ca nu-s,/Sus e cerul, larga-i lumea,/Bine c-a-nfrunzit padurea.
Ai, hai,/Ai, hai, dihai, dihai,/Pe sub flori ma leganai,/Pe sub flori de mai.
Sus e cerul, larga-i lumea, /N-a sti nime ca m-am dus,/Bine c-a-nfrunzit padurea,/Numa m-or vedea ca nu-s.
Ai, hai,/Ai, hai, dihai, dihai,/Pe sub flori ma leganai,/Pe sub flori de mai".