Radu Ciuceanu, fost deținut politic, fost deputat de Alba, istoric și membru de onoare al Academiei Române, a murit la vârsta de 94 de ani.

Anunțul a fost făcut de istoricul Dragoș Ursu, de la Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia.

”Radu Ciuceanu a trecut în veșnicie!

Născut la Arad, în 1924, Radu Ciuceanu a intrat în Mișcarea Națională de Rezistență în 1947, pe când era elev al Liceului „Carol I din Craiova”.

Arestat în septembrie 1948 și condamnat la 15 ani de închisoare, Radu Ciuceanu a trecut prin temnițele de la Craiova, Jilava, Târgșor, Pitești (unde a cunoscut reeducarea violentă, fiind torturat în camera 4-Spital) Gherla, Aiud, Văcărești, Dej, până la eliberarea din 1963.

După căderea comunismului, Radu Ciuceanu a fost în prim-planul recuperării memoriei victimelor comunismului, numărându-se printre fondatorii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

De asemenea, în 1993 Radu Ciuceanu a fondat, sub egida Academiei Române, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, al cărui director a fost în ultimele trei decenii”, este mesajul istoricului.

Radu Ciuceanu a fost deputat PNL de Alba și vicepreședinte al Camerei Deputaților în legislatura 1990-1992.

________________

“M-am obişnuit cu un ritm de viaţă la care nu mai pot renunţa; nu e vorba de o repetiţie a gesturilor sau a vorbelor; mă simt ca o locomotivă gâfâind, e drept, cu un număr redus de vagoane, care nu are mai nici o oprire, ci numai o staţie terminus. (…)

Aş dori să privesc mult înainte, fiindcă drumul se îngustează pe an ce trece; reperele mele însă, pline de lumină, sunt anii de tinereţe când am pus mâna pe armă şi m-am împotrivit regimului comunist şi năimiţilor săi. Camarazilor mei le datorez apropierea de Hristos şi exemplul mut al jertfei. Viaţa este un film ale cărui secvenţe se întrepătrund şi curg unele în altele!

O clipă importantă a destinului meu a fost eliberarea, după 15 ani de temniţă grea, de la faimoasa Închisoare Gherla, un cadou de la Imperiul Chezaro-Crăiesc de odinioară. Atunci am redescoperit culorile acestei lumi care se contopiseră cu timpul într-una singură: cenuşiul zidurilor şi al celulelor.

Am început Facultatea de Istorie dintr-un îndemn al tradiţiei de familie. Deveneam a treia generaţie de istorici, începând cu acel Ciuceanu care inaugurase, după răscoala lui Tudor Vladimirescu, o şcoală de preparandie. Restul s-a adunat şi s-a completat până în acea «Vineri Mare» a zilei de 22 decembrie.

Îmi este greu să spun care ar fi cele trei momente de maximă încărcătură emoţională.

Cred că primul – fără un efort al memoriei – mi-l dă acea clipă tragică din copilăria mea, când eu şi fratele meu ne-am despărţit de părintele nostru, care ne-a îndemnat să avem grijă de mama şi de numele pe care el ni-l lasă!

Al doilea moment l-am trăit cu intensitate în dimineaţa zilei de 22 iunie 1941, când toate clopotele oraşului Băniei au răsunat bucuroase că poporul român e chemat la luptă pentru a redobândi pământul Basarabiei, furat cu un an înainte.

Al treilea, în primăvara anului 1993, când am primit încuviinţarea înfiinţării unui nou Institut al Academiei Române, a cărui aniversare, la 20 de ani, o vom sărbători în curând.

Şi, în sfârşit, un alt moment, şi el de neuitat, a fost atunci când în 22 decembrie, ora 13:00, am intrat în Televiziunea Română şi am redactat, împreună cu câţiva revoluţionari ad-hoc, primul manifest program către ţară”.

Radu Ciuceanu – Jurnalul Național, 16 aprilie 2013