Radu Cosașu, unul dintre cei mai cunoscuți și respectați jurnaliști, s-a stins din viață noaptea trecută la Spitalul ”Elias” din București. Dumnezeu să-l odihnească!

”Important e că nu m-am plictisit pe pământ. Un prelat bulgar a fost întrebat cândva ce așteaptă de la Judecata de Apoi. Și-a mângâiat tacticos barba, a privit în zare, și-a mai mângâiat o dată barba, apoi a decis: «Cred că se exagerează foarte mult!». Iată, și alții exagerează”, scria Radu Cosașu.

Radu Coșaru despre:
…numele său: ”Nu mi-a fost și nu-mi e rușine nici cu originea, nici cu numele, doar că Rohrlich era greu de pronunțat. Uneori mi-e dor de el, poate că voi semna un volum cu Rohrlich. Nostalgii de om bătrân și suferind, acceptă-le!”

…regrete: ”Că nu i-am convins și pe unii dintre prietenii mei să prețuiască mai tare valorile în care am crezut și cred eu”

…ipohondrie: ”Sunt un pic ipohondru. Toți suntem mai mult sau mai puțin. Dar nu de asta evit micul ecran. Ci pentru că televiziunea a modificat totul, rareori în bine, și pentru că sunt timid”

…sport: ”Îmi produce o imensă bucurie să discut despre sport. Îți împărtășesc un secret, de copil am visat să fiu cronicar de fotbal. În stilul lui Vanea Chirilă, să descriu cum se marchează ori se ratează un gol. Teribil mi-aș fi dorit să fiu gazetar sportiv!”

_____________

Condei plin de nerv, ascuţit, şfichiuitor, cu umor inteligent dozat, cu un permanent lirism ironic, Radu Cosaşu şi-a arătat vocaţia şi talentul de scriitor încă înainte de a împlini 20 de ani, devenind, mai apoi, după anii 60 şi până azi, unul dintre cei mai apreciaţi autori români de nuvele (asta pe lângă misia de ziarist adevărat).

Narate la persoana întâi singular, toate scrierile sale stau sub semnul propriei existenţe, toate “poveştile” fiind, în fapt, experienţe de viaţă. Şi astăzi reflectă viaţa în scris tot la persoana întâi, chiar şi numai de s-ar aşeza (aparent) în postura observatorului obiectiv şi-ar vorbi despre alţii, aşa cum spunea cu ceva timp în urmă:

“Toţi oamenii devin pentru mine posturi de televiziune. Toţi oamenii sunt ziare. Toţi oamenii sunt ştiri”. Da, dar pentru ca toţi aceştia să poată fi însufleţiţi, să poată ieşi la rampă, tot scriitorul trebuie să aprindă reflectoarele. Şi Cosaşu o face..

Pe numele său adevărat Oscar Rohrlich, s-a născut la 29 octombrie 1930, în Bacău, într-o familie de evrei, cu bunici care avuseseră un atelier de pălării și tatăl avocat, cu o copilărie și o adolescență marcarte de neajunsurile și ororile războiului, culminând cu perioada (vremelnică) a politicii antisemite din România.

De aceea, nici nu e de mirare că urma să devină (tot vremelnic) aspirant la noua politică cu orientare socialistă care îmbrățișa, teoretic măcar, toate etniile conlocuitoare.

Absolvă liceul la București, în 1948, și încă de atunci începe activitatea gazetărească, fiind reporter la Revista elevilor. Urmează un an de studii la Facultatea de Litere (1948-1949) și este recrutat pentru Școala de Literatură și Critică Literară ”Mihai Eminescu” (1952-1953). Ajunge redactor la Scânteia Tineretului (1949), mai apoi lucrează ca frezor la Uzinele Timpuri Noi (în 1950, din cauza unchiului Marcel, un frate al tatălui său, emigrat în Austria și acuzat că e spion imperialist).

Face armata la ”Cavalerie” și scrie la ”ziarul de aramă” din Cluj, lăsat la vatră cu gradul de sergent major (1952), reîntors la Scânteia Tineretului (1953) și dat afară din presă în 1956 pentru ”teoria adevărului integral”, lansată la unica ediție a Congreului Tinerilor Scriitori (misiunea scriitorilor, zicea Cosașu, ar fi fost să nu ascundă neîmplinirile și greșelile procesului de construcție a socialismului, ci să le dezvăluie).

După mai bine de un deceniu de ”șomaj intelectual”, timp în care a locuit pe strada Popa Nan, acasă la ultima rudă neemigrată în Israel, mătușa Sanseverina, a fost reprimit în presă ca redactor la revista Cinema (din 1968 până în 1988). Totodată deține temporar rubrici fixe la revistele România literară, Tribuna, Flacăra, precum și la ziarele Sporul și Informația Bucureștiului, uneori semnând cu pseudonimul Belphegor.

Ca scriitor debutează cu un volum de proză patriotică, în 1952, însă adevărata afirmare se produce o dată cu editarea volumului de proză satirică „Maimuțele personale”, în 1968.

De atunci, a scos volume în care a adunat articole și eseuri reportericești, a editat volume care se înscriu într-un ciclu autobiografic de nuvele și câteva piese de teatru, urmând ca în 1993 să fie co-fondator (alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper și Zigu Ornea) al revistei săptămânale Dilema, devenită din 2004 Dilema veche.

De-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase premii (între care Premiul ”Ion Creangă” al Academiei, în 1973, și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1971 și 1981), la 30 martie 2004 fiind distins cu Ordinul ”Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, conferit de Președintele României, Ion Iliescu.