Pandemia va precipita o criză de sănătate mintală, dar este totodată o şansă de a aborda viaţa cu mai multă claritate.

Mai mulţi specialişti încearcă să explice pentru The Guardian modul în care pandemia ne-a afectat psihologic sub povara schimbărilor modului nostru de viață introduse de rigorile sociale impuse de COVID-19.

În vremurile în care ciuma bubonică se răspândea în Anglia în secolul XVII, Isaac Newton a plecat din Cambridge, locul în care își desfășura studiile şi s-a refugiat în casa familiei sale din Lincolnshire.

În acele vremuri incerte, în afara vieţii obişnuite, mintea lui cutreiera liberă de rutină şi distracţii sociale. Proprietatea familiei Newton avea o livadă mare, cu mulţi pomi fructiferi.

Fix în acel context, un măr s-a desprins de pe ramură pomului și a picat în iarbă, cel mai interesant măr pe care Newton îl văzuse vreodată căzând. Se poate spune că gravitaţia a fost un dar făcut omenirii de ciumă. 

Cum am trecut prin pandemia?

Cu toţii ne întrebăm asta într-un fel sau altul. Fie că te-ai îmbolnăvit, te-ai mutat, ai pierdut pe cineva drag sau locul de muncă, ţi-ai luat o pisică sau ai divorţat, ai mâncat mai mult sau ai făcut mai mult sport, ai stat mai mult în duş dimineaţa sau ai purtat aceleaşi haine mai multe zile la rând, pandemia te-a schimbat, ca pe toți ceilalți. 

Dar cum a făcut-o? Care ar putea fi impactul psihologic produs de pandemie? Oare ne va schimba pentru totdeauna?

“Oamenii vorbesc despre întoarcerea la normalitate, dar nu cred că acest lucru se va întâmpla”, spune

Frank Snowden, istoric, cercetător la Yale, autor al cărţii ”Epidemics and Society: From the Black Death to the Present”. 

Frank Snowden studiază de mai bine de 40 de ani modul în care pandemiile au influențat societatea umană e-a lungul istoriei.

În primăvară, după ce telefonul său s-a înroşit de la oameni care voiau să ştie dacă istoria poate să lumineze felul în care COVID-19 va afecta lumea, Snowden a experimentat pe propria piele infecția cu noul coronavirus. 

Snowden este de părere că actuala pandemie nu este un eveniment întâmplător.

Toate pandemiile “afectează societăţile prin vulnerabilităţile specifice pe care oamenii le-au creat prin relaţiile lor cu mediul, cu alte specii şi cu ei înşişi”, spune istoricul.

Fiecare pandemie are proprietăţile sale, iar aceasta – precum ciuma bubonică – afectează sănătatea mintală. 

Snowden crede că urma o a doua pandemie “în urma celei de COVID-19 – una psihologică”.

“Oamenii vorbesc despre întoarcerea la normalitate şi nu cred că acest lucru se va întâmpla”, spune Snowden.

Aoife O’Donovan, profesor asociat de psihiatrie la UCSF Weill Institute for Neurosciences, California, specializată în traumă, este de aceeași părere.

“Avem de-a face cu atât de multe straturi de incertitudine. S-au întâmplat lucruri cu adevărat oribile în acest an şi se vor întâmpla altora, nu ştim când sau cui sau cum – iar asta ne solicită foarte mult – cognitiv şi fiziologic”, crede psihiatrul.

Impactul se produce și la nivel fiziologic, în tot organismul, mai spune psihiatrul, pentru că, atunci când oamenii percep o ameninţare, abstractă sau reală, se activează răspunsul biologic de stres.

Cortizolul mobilizează glucoza. Sistemul imunitar este declanşat, ceea ce duce la creşterea nivelurilor inflamaţiei, iar acest lucru afectează funcţiile cerebrale, făcându-i pe oameni mai sensibili la ameninţări şi mai puţin sensibili la recompense.

COVID-19, un adversar cameleonic

În realitate, asta înseamnă că sistemul tău imunitar ar putea fi activat doar auzind pe cineva tuşind în apropiere sau la percepția faptului că toți cei din jur au măști care le acoperă fața.

Chiar și atunci când privirea întâlnește cu predilecție culoarea pe care Pantone ar trebui să o renumească “albastru chirurgical”, sau doar pentru că dai ochii cu un străin îndreptându-se spre tine pe stradă.

După cum spune O’Donovan, intervențiile autorităților sunt largi şi suportă des modificări, astfel că noi, ca indivizi, trebuie să facem o mulţime de alegeri, ceea ce înseamnă o stare de incertitudine foarte intensă.

Caracteristicile COVID-19, încă nedefinite în totalitate, alimentează această senzaţie de incertitudine.

”Boala este mult mai complexă decât şi-a imaginat cineva la început, un fel de adversar cameleonic. La unii este o afecţiune respiratorie sau una gastrointestinală, la alţii poate cauza delir sau deficit cognitiv, iar la alţii are efecte pe termen lung, în vreme ce mulţi pacienţi sunt asimptomatici”, spune Snowden. 

Mulţi dintre noi nici măcar nu vom şti vreo dată că am avut COVID-19, iar aceste necunoscute stimulează autoexaminarea. Ne întrebăm constant: când devine oboseala semn de boală? Când considerăm că o tuse este “continuă”?

Pandemia ne-ar putea îmbătrâni mai repede

O’Donovan oftează. Pare obosită; este o perioadă încărcată pentru un cercetător al ameninţărilor şi întreaga ei viaţă este despre muncă acum.

I se pare că răspunsul organismului la incertitudine este “frumos” – abilitatea organismului de a se mobiliza pentru a fugi de pericol – dar este îngrijorată că această abilitate nu se potriveşte pentru ameninţări frecvente şi prelungite.

“Această activare cronică poate fi periculoasă pe termen lung. Accelerează îmbătrânirea biologică şi creşte riscul pentru bolile bătrâneţii”, spune psihiatrul. 

Când chiar şi un “ce mai faci?” e plin de întrebări ascunse 

În viaţa cotidiană, incertitudinea a intervenit în nenumărate feluri, în timp ce încercăm să ne reorientăm, în criză, în absenţa reperelor obişnuite: şcoli, familii, prietenii, rutine şi ritualuri. Ritmuri ale vieții obişnuite, timpul petrecut singuri sau cu alţii, naveta sau chiar livrări poştale, sunt complet alterate. 

Nu există un nou normal – doar o înstrăinare în evoluţie. Chiar şi un simplu “Ce mai faci?” este plin de întrebări ascunse (eşti contagios?), şi rareori aduce un răspuns direct, ci mai degrabă o relatare extrem de vigilentă despre febra misterioasă prin care ai trecut în februarie. 

Thomas Dixon, istoric al emoţiilor la Queen Mary University din Londra, spune că, atunci când pandemia a lovit, s-a oprit din a-şi începe emailurile cu fraza: “Sper ca acest email să te găsească bine”. 

Vechile “dansuri sociale” – cum le numeşte psihoterapeuta  Philippa Perry – precum căutarea unui loc liber într-o cafenea sau în autobuz, nu doar că au dispărut, luând cu ele oportunităţile de a trăi sentimentul că aparţii unei societăți, ci au fost şi înlocuite cu ”dansuri ale respingerii”. 

Perry spune că îi lipseşte statul la coada la ”Pret a Manger”. “Aşteptam cu toţii să ne plătim sandwich-urile, pe care le luam apoi la birou. Era un fel de activitate de grup chiar dacă nu-i ştiam pe ceilalţi oameni din acel grup”, spune psihoterapeuta.

Atingerea, demonizată în pandemie

Prin contrast cu cele precedente pandemiei, cozile de acum nu sunt organice, sunt serii de oameni distanţaţi artificial şi regulat. Şi mai multă respingere este resimțită atunci când un trecător alege să calce într-un şanţ ca să te evite, sau când curierul, pe care obişnuiai să-l saluţi cu plăcere, face un pas înapoi când te vede în pragul ușii.

”Nu oferă nicio consolare faptul că înţelegem, cognitiv, aceste lucruri. Sentimentul respingerii rămâne”, spune Perry.

Cuvântul “contagiune” provine din cuvintele latine pentru “cu” şi “atingere”, aşa că nu e de mirare că atingerea este demonizată într-o pandemie. Dar cu ce preţ? 

Specialiştii în neuroştiinţă Francis McGlone şi Merle Fairhurst studiază fibrele nervoase aferente C-tactile, concentrate în zone mai puţin accesibile precum spatele sau umerii. Aceste fibre structurează atingerea într-un sistem complex de recompensă. 

Când suntem atinşi, mângâiaţi, îmbrăţişaţi, este eliberată oxitocina, ceea ce scade ritmul cardiac şi inhibă producţia de cortizon. 

“Sunt nevoi foarte subtile care te menţin pe un plan echilibrat. Oriunde mă uit la schimbările de comportament din timpul pandemiei, acest steag zboară, această fibră nervoasă – atingerea, atingerea, atingerea!

În vreme ce unii oameni – în special cei carantinaţi cu copii mici – pot să experimenteze mai multe atingeri în această perioadă, alţii sunt total privaţi.”, spune McGlone.

În urma analizării datelor colectate într-un amplu sondaj desfășurat în luna mai a acestui an, Fairhurst şi McGlone cred că riscul cel mai mare al unui impact emoţional negativ din cauza pierderii atingerii apare la tineri – “Vârsta este un indicator semnificativ al singurătăţii şi depresiei”. 

Ne transformăm într-un soi de non-persoană

Pierderea puterii de conexiune a atingerii declanşează “factori care contribuie la depresie – tristeţe, niveluri mai scăzute de energie, letargie. Devenim un soi de non-persoană”, spune psihoterapeuta Philippa Perry.  

Masca ne redă mai mult fără feţe. Gelul igienizant este un ecran fizic. Fairshurst  vede asta ca pe o “barieră, la fel ca nu vorbi aceeaşi limbă cu cineva”.

Purtatul repetat al hainelor “non-personale”, ca pijamale sau treninguri, este compatibil cu oboseala, ca un alt strat al ei. 

Fiecare trăieşte ca în propria bulă de plastic

Pierderile culturale hrănesc, de asemenea, acest sentiment al dezumanizării.

Eric Clarke, profesor la Wadham College, Oxford, axat pe cercetare în psihologia muzicii, spune că în pandemie i-au lipsit concertele. 

“Impactul asupra mea a fost al unui sentiment de degradare sau eroziune a simţului meu estetic. Mă simt mai puţin entuziasmat de lumea din jurul meu decât atunci când pot merge la un concert.

Şi muzica stradală s-a oprit cu câteva luni în urmă. Acum toţi locuim într-o bulă, închişi de restul lumii, fiecare în propriul plic de plastic într-un fel sau altul”, spune Clark. 

O nouă raportare la moarte

Niciun element de COVID-19 nu a dezumanizat oamenii mai mult decât felul în care ne-a făcut să ne raportăm la moarte. Indivizii au devenit unităţi într-un număr de decese, cu multe cifre, mereu în creştere. 

”Dar înainte să devină statistici, muribunzii sunt condamnaţi la izolare. Sunt efectiv depersonalizaţi”, crede Snowden, care şi-a pierdut sora în pandemie. “Nu am văzut-o, nu a avut familie în jur… Asta rupe legături şi înstrăinează oameni”, spune el.

Pentru scurtă vreme, pandemia i-a făcut pe oameni să se simtă cumva împreună în aceste bule de plastic descrise de Clarke. 

“Dacă ştii ce spun studiile despre dezastre, imediat după producerea unuia există un sentiment de comunitate altruistă, o senzaţie că toţi avem o soartă comună. Dar nu se poate susţine pe termen lung”, spune John Drury, profesor la Universitatea din Sussex, specializat în psihologia mulţimilor.

”Acum, alături de depersonalizare este şi un simţ crescut al individualismului – o combinaţie dură în care te mai simţi şi mai individ, şi mai puţin persoană. “Nu mai suntem în asta împreună în acelaşi fel”, spune Clarke.

Ceea ce poţi face, şi probabil deja ai făcut, este să adopţi comportamente compensatorii, iar o parte se vor reflecta în a doua pandemie, cea psihologică, una cauzată de prima. 

În Scoţia, de pildă, decesele provocate de supradoze de droguri sau alcool au crescut cu o treime. Peste tot în lume, violenţa domestică a crescut înspăimântător.

Mici trucuri, soluții salvatoare

Până şi cele mai mici modificări pozitive ale obiceiurilor noastre pot fi de mare folos.

Fairhurst, de pildă, folosește mai mult parfum şi îşi petrece mai mult timp spălându-şi părul – “o activare directă” a fibrelor nervoase aferente C-tactile, crede ea. Datele adunate în cercetări arată că “oamenii care se simt mai puţin singuri sunt cei care petrec mai mult timp având grijă de corpul lor, de cum arată”.

Snowden a supravieţuit intact izolării în parte mulţumită unui grup de prieteni, din şcoală, cu care se întâlnea, pe Zoom, o dată pe săptămână – deşi nu se mai văzuseră fizic timp de 56 de ani.

Dixon a confecționat obiecte de artă alături de copiii lui.

Drury, care înainte nu ieșea din casă decât dacă avea absolută nevoie de ceva, face plimbări acum “pentru sănătatea emoţională şi mintală”.

“Am mai avut pandemii în trecut şi încă suntem aici. Să te adaptezi înseamnă să supravieţuieşti. Să observi adaptările, oricât de mici, înseamnă să apreciezi umanitatea”, spune Fairhurst.

Cum ne va schimba pandemia pe termen lung?

O’Donovan, care a studiat ani de zile tulburarea de stres posttraumatic, crede că în urma COVID-19 va creşte incidenţa acestei afecţiuni și că este foarte probabil să fie schimbate şi criteriile de diagnostic ale acestei tulburări. 

În timp ce 20-30% dintre pacienţii care ajung în unităţi de terapie intensivă vor experimenta tulburare de stres posttraumatic, ce se va întâmpla cu cei care se tem pentru viaţa lor în situaţii care până anul trecut erau complet inocente – precum mersul la supermarket sau transportul public? Sunt oameni care şi-au revenit de la infecţia cu SARS şi încă sunt trataţi pentru PTSD un deceniu mai târziu. 

Există chiar şi posibilitatea ca temerile legate de COVID-19 să supravieţuiască şi celor mai urâte rezultate ale bolii în sine. 

Drury este de părere că oamenii vor reînvăţa rapid cum să se poarte într-o mulţime, dar că marea întrebare e pentru cât timp se vor teme de mulţimi. 

”După atentatele cu bombp de la Londra, din 2005, nivelul amenințării de teroare a scăzut şi oamenii şi-au reluat obiceiurile de călătorie, dar în această vară, când guvernul britanic a decis întoarcerea la muncă în masă, mulţi au rezistat. “Credeau că pericolul e încă acolo. 

Ceea ce va urma după pandemie va depinde de cât de în siguranţă se vor simţi oamenii”,  spune Drury.

Pandemia, fix ca un război mondial

Cu cât oamenii vor avea mai multă “inflamaţie sistemică”, produsă de activarea răspunsului biologic la factori de stres, cu atât vor fi mai sensibili la ceea ce ei percep ca fiind ameninţări sociale.

Pentru Thomas Dixon, din punctul de vedere al impactului emoţional produs, pandemia este asemănătoare cu un război mondial.

“Vom avea, probabil, o recesiune globală. Va fi multă suferinţă, inegalitate şi sărăcie. Este un eveniment global cu mari consecinţe emoţionale şi, în opinia mea, în vremuri de adversitate, repertoriul emoţional al oamenilor se schimbă, devenind, după trecerea prin această pandemie, unul mai rezilient, şi poate mai rezervat”, spune Dixon.

“Sunt şi jumătăţi pline ale paharului în acest rău unic. Poate, ca rezultat al pandemiei, ne vom transforma sistemele de sănătate, astfel încât să acorde atenţie atât sănătăţii mintale, cât şi celei fizice. Poate pandemia ne va ajuta să regândim pentru ce este făcută medicina”, spune Snowden.

Ce ne poate încuraja este faptu că poate, la fel ca în livada lui Newton, pandemia ne va da ocazia să vedem lucruri pe care le-am văzut de un milion de ori înainte, cu mai multă claritate. 

Putem vedea în aceste vremuri şi un pretext să creăm condiţii pentru noi oportunităţi, pentru schimbări la care poate nici nu ne-am gândit, nu doar în structura societăţilor, dar şi la nivel privat, personal. Şi poate că ne vom cunoaşte un pic mai bine…