”Nea Ion Bârlădeanu a decis ca în această frumoasă zi de toamnă să se mute la dreapta viaţă. A fost un artist total. Vreau să cred că-i va amuza pe îngeri cu colajele lui. La revedere, prietene!”, a scris pe Facebook curatorul Dan Popescu, cel care i-a descoperit talentul.

"Se întâmplă o dată în viaţă, poate, să întâlneşti un asemenea talent. Artiştii sunt de cele mai multe ori şcoliţi şi de-a lungul carierei lor încearcă să uite ce au învăţat, pentru a-şi putea asculta instinctul.

Poate tocmai acest lucru îl face spectaculos pe nea Ion. Faptul că el, în lipsa şcolii, a cursurilor, a mizat pe intuiţie, pe instinct, pe simţul artistic pe care îl are din plin", spunea cu mândrie cel care l-a descoperit pe artistul îngropat în gunoaie.

Viaţa pe care a dus-o, departe de familie, încă de la 17 ani, i-a ascuţit simţurile şi i-a călit sufletul.

"Am plecat de acasă de când eram puştan. Tata era preşedinte de CAP, era cu comuniştii mână în mână. Ce n-am suportat eu. M-a trimis la şcoală, la Iaşi, să aibă băiet şcolit. Am nimerit la zidărie. Nu mi-a plăcut deloc. La matematică am rămas repetent, dar la desen eram premiant.

De-a lungul timpului am fost şi la şcoala populară de arte, am stat acolo vreo două trimestre. Profesoara mă lăuda. Zicea că am ta­lent. Dar am plecat şi de acolo. Nu suportam învăţământul politic. Am ajuns prin Tulcea ca tăietor la stuf, apoi prin port, la Constanţa. Am fost docher. Am muncit orice mi s-a dat", povestea în urmă cu ani Ion Bârlădeanu.

Înainte de '89 a lucrat pe la vreo şase biserici, vreo trei-patru ani a muncit într-un cimitir, săpând gropile morţilor. Apoi a cărat la depozit tone de fiare, de hârtii, neferoase cu un căruţ cu trei roţi, a scris cu litere în relief pentru o firmă, a pus fotografii pe cruci, a muncit în pădure, la tăiat de lemne, la CAP-uri, la cules de sfeclă furajeră. Nici munca pe vapor nu i-a fost străină.

Un an a trebăluit şi pe la Combinatul SIDEX Galaţi. "Am fost şi paznic, lucram pe noapte şi 40 de colaje. Ce era să fac? Mă plictiseam!", spune artistul şi zâmbeşte cu noua dantură făcută cadou tot de "nea Dănuţ", cum îi spune galeristului, cel care i-a făcut şi buletin, că "eram un om fără ţară".

Pe toate le spune ca pe-o spovedanie. Fără regrete. Fără reţineri. Mai cu seamă că în tot acest timp nu şi-a abandonat niciodată pasiunea care acum l-a aşezat lângă unii dintre cei mai spectaculoşi artişti: Marcel Duchamp, Gilbert &George, Andy Warhol, Robert Montherwell în cadrul prestigioasei galerii de artă din Londra: Fred Gallery.

"Eram copil când mi-a venit o idee, cred că nu eram nici în clasa a II-a, am luat un ziar şi am copiat un om în profil. Nu aveam nici 10 ani când copiam hărţile geografice ale României şi luam nota 10. Am început apoi să fac desene la scară. Am făcut coşuri de papură, măşti din carton şi, pentru că nu aveam lipici sau aracet, le lipeam cu făină de grâu", povesteşte bărbatul. 

”Am cumpărat un bloc de desen, am lipit foile, vreo 20 de pagini, cam cum se pune tabla pe casă. Sabia i-am făcut-o din foiţă de ţigări", îşi amintea Ion Bârlădeanu.

"Nea Ion a făcut toate muncile pe care alţii le refuzau. Nu a cerut niciodată mult. Fără carte de muncă. Nu ţinea la aceste lucruri. El era un «va­ga­beu», un tip care munceşte sezonier, refuză să se supună oricărui sistem. Munceşte, după care sparge banii. Asta a făcut el înainte.

Talentul său nu i-a dat voie să îşi întemeieze o familie, să aibă o viaţă onorabilă. Îmi place să cred însă că el aplica a treia soluţie pe care o vedea Steinhardt pentru a ocoli un sistem viciat: cea a vagabondului, a bufonului care refuză socie­ta­tea, care trăieşte din resurse marginale", îl des­crie curatorul expoziţiilor celui care atunci când se prezintă spune scurt şi ferm: "Ion Bâr­lă­deanu, cineast".

Şi nu întâmplător, după cum avea să ne explice tot protectorul său, Dan Po­pescu: "Din copilărie, nea Ion a visat să devină regizor. Colajele lui sunt foarte cinematice. De-a lungul anilor de experienţă, a rafinat mijloacele de expresie.

Arta lui are poveste, are sens. În acest caz este vorba despre plăcere şi despre seducţie. Operele lui au o adresabilitate directă, de la opincă la vlădică. Fără însă a-i umbri complexitatea.

Deşi nu are studii în acest domeniu, Ion Bârlădeanu i-a depăşit pe mulţi dintre cei care au studiat ani întregi şi au încercat să facă totul «ca la carte». Intuiţia şi geniul lui au luat-o înaintea educaţiei. C

ând a aflat că va fi în vizo­rul lumii artistice, m-a întrebat: «Nea Dănuţ, da­că mă întreabă cineva: Băi, ce studii ai?, io o să spun: şapte clase, două profesionale şi un an re­pe­tent, un an şi patru luni armata, trei luni de închisoare pentru muncă la negru şi restul şcoa­la vieţii. Astea sunt toate studiile mele superioare»".

"Eu nu îmi doresc cine ştie ce lucruri. Cea mai mare mulţumire a fost când nea Dănuţ m-a luat cu el în Elveţia. Cel mai mult m-a impresionat o biserică calvinistă. Arhitectura, sculpturile…", povesteşte nea Ion de şederea de cinci zile pe care a avut-o la Basel, cu ocazia expunerii lucrărilor sale în cadrul celui mai renumit târg de artă, supranumit de New York Times "olimpiada lumii artelor" şi apreciat de Le Monde ca fiind "cel mai important târg de artă al lumii".

De 18 ani nu şi-a mai văzut familia din Zapodeni, Vaslui. Încurajat de un regizor care ar vrea să realizeze un documentar despre viaţa sa, nea Ion s-a urcat în maşină şi a luat drumul casei de la ţară.

"A ră­mas aşa cum am lăsat satul. Ca de pe vremea dacilor. Au mai aruncat ăştia câteva maşini de nisip ca să nu ţi se mai afunde picioarele în nisip, în rest, la fel. Regret că nu mai trăieşte tata ca să vadă ce am realizat.  

Am reuşit tocmai acum, în democraţia asta sălbatică, să fiu pe picioarele mele. Nu am crezut niciodată că o să ajung să trăiesc din colajele pe care le fac. Mă vedeam pribeag o viaţă întreagă. Nenorocit, printre gunoaie. Totul s-a schimbat acum. La bătrâneţe. Dar tot e bine", spunea nea Ion.