Lucian Boia recunoaște că a fost colaborator al Securității: ‘Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz’

Deși pare să fie foarte sigur de informațiile pe care le deține despre cum a fost acum 2000 de ani cu dacii și romanii, cum Ștefan cel Mare se considera moldovean, și nu român, sau despre cum Mihai Viteazu n-a unit nimic în urmă cu 400 de ani și cât de nedorită de români a fost Marea Unire acum 100 de ani, Lucian Boia, autorul Humanitas, a fost însoțit, timp de aproape 30 de ani, de o amnezie, care l-a făcut să uite de relațiile pe care le-a avut cu Securitatea.

Până la cel mai recent volum de memorii, ”Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac”… 

Lucian Boia a negat orice acuzație de colaborare cu Securitatea și a susținut că afirmațiile concrete în acest sens, făcute de Catherine Durandin, reputat istoric, expert al Ministerului francez al Apărării și cunoscută autoare la nivel internațional, în cartea sa de memorii, ”România mea comunistă”, nu sunt altceva decât fantezii.

Într-un interviu asociat publicării primului volum al memoriilor sale, publicat de Humanitas, Lucian Boia mărturisea că s-a întâlnit cu Securitatea, însă pentru scurt timp, "la o vârstă foarte fragedă”, și aceasta pentru că veniseră niște agenți să-l ridice pe un unchi de-al lui și, ca-n bancurile de la Radio Erevan, nici măcar nu l-au mai luat.

Totuși, mai bine mai târziu, decât niciodată, în cea mai recentă carte de memorii – ”Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac” – Boia recunoaște, cu o jumătate de gură, că a colaborat cu Securitatea timp de 16 ani, începând de la vârsta de 29 de ani, respectiv din 1973 (deși nu e foarte sigur de an) și până în 1989.

Poate că recursul la acel nivel amintirilor pe care Boia dorea a le fi uitat s-a produs și după ce cotidianul Evenimentul Zilei a publicat o filă a unui dosar SIE, un document secret al unitășii CIE (DIE), care conținea o listă de colaboratori ai Securității, în care apărea și numele său.

Într-un interviu acordat la lansarea noului său volum de memorii, Boia recunoaște că întâlnirile sale cu organele ar fi început ca urmare a conferințelor din străinătate, pe care le-a avut după 1980 în calitate de secretar general și apoi vicepreședinte al unei Comisii de istoriografie.

”Pe scurt, mi-a telefonat tovarășul Manea, de la Securitate, convocându-mă la o întâlnire. Nu puteam, să o refuz, așa că m-am dus. Era o cameră, să-i zic, «conspirativă», într-un bloc, demolat între timp, cam pe unde este acum stația de metrou Izvor. Tovarășul Manea dorea de la mine o declarație privind raporturile mele cu străinii.

Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz. Acesta a fost începutul, dar și tipicul permanent al unor declarații pe care a trebuit să le dau din când în când, mai rar la început, și mai frecvent odată cu înmulțirea raporturilor mele cu străinii, mai ales odată cu constituirea Comisiei internaționale de istoriografie”, afirmă Boia nonșalant, cu nota că face ”precizarea utilă” că nu a semnat niciun angajament. Mai era nevoie?

”Aveam doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit. Nu mi s-a cerut niciodată nicio informație alta decât ceea ce comunicam eu însumi (relatările mele erau foarte succinte, de genul ”X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”, se întreabă Boia, pentru a-și răspunde apoteotic că, de fapt, ”se urmărea monitorizarea mea”.

Totuși, faptul că recunoaște că scria la Securitate, benevol, despre ce cred unii istorici străini despre România comunistă și ce temă de cercetare au, nu l-a împiedicat pe Boia să o încondeieze pe Catherine Durandin, care spunea același lucru: ”mă întreb cum cineva cu scaun la cap poate să creadă asemenea inepții”?!

Frecvența raporturilor lui Boia cu Securitatea o putem deduce și numărându-i ieșirile din țară, așa cum le-a înșirat chiar el: a început, timid, în Cehoslovacia, a continuat, la fel, în Ungaria, apoi, din 1980, în forță, Paris, Franța, mai apoi Italia, Germania Federală, iar Franța, Marea Britanie (Londra), Germania, Austria, iar Germania, Franța, America (Niagara, Chicago, New York), Italia, iar Austria, apoi Spania și Franța. Acestea toate, doar din ce-și mai aduce aminte, așa, la repezeală. Poate în volumul următor, ”al treilea sfert de veac”, memoria să i se mai îmbunătățească.