
Medic, profesor universitar, cercetător în neurooncologie în Statele Unite, se chinuie să-și echivaleze studiile în România

În aceeași Românie în care un italian șmecher a reușit nu numai să-și certifice o diplomă de studii dubioasă, ci chiar și să opereze pacienți, un medic român care a studiat în SUA, prodecan al unei universități din California, cercetător în domeniul cancerului la creier, se chinuie de un an de zile să-și echivaleze studiile…
Daniel și Robert Bota au plecat din țară în 1997, imediat după ce au absolvit facultatea. Amândoi își doreau să facă cercetare, evident în țară le lipseau resursele.
În SUA, Daniela şi-a dat doctoratul în biologie moleculară, apoi a făcut rezidenţiatul în neurologie şi s-a supraspecializat în neurooncologie, pentru că în timpul rezidenţiatului, o impresionaseră reziliența, curajul și generozitatea pacienţilor cu cancer în fața suferinței: “Sunt pacienți foarte generoși, interesați să participe la studiile clinice și să ne ajute să avansăm în cercetare, care de multe ori nu îi va ajuta pe ei, ci ne va ajuta pe noi și va ajuta viitorii pacienți”.
În prezent, Daniela Bota este neurooncolog, prodecan la Universitatea din Irvine, California și chief scientific officer – director de cercetare – poziţie din care coordonează peste 500 de studii clinice.
În cadrul cercetărilor, Daniela Bota şi echipa ei au reușit să creeze un vaccin experimental – Gliovac – care ar putea dubla speranţele de supravieţuire ale pacienţilor cu tumori cerebrale. Gliovac este o formă de imunoterapie, în care prin prelevarea de celule tumorale de la patru pacienți, inclusiv de la cel care primește vaccinul, se încearcă predicția formelor de mutații spre care se îndreaptă tumora canceroasă.
Primul pacient care a primit imunoterapia cu Gliovac – a mai trăit zece luni, deși medicii estimaseră speranța lui de viață la doar șase săptămâni. Și, în cele din urmă, a murit din cauza unei pneumonii, fără nici o legătură cu tumora. De-atunci, câteva zeci de pacienţi au mai primit vaccinul, prin intermediul studiilor clinice sau excepţiilor oferite de FDA (Agenţia americană a medicamentului), iar rezultatele preliminare arată că tratamentul îmbunătăţeşte rata de supravieţuire.
Ca prodecan şi chief scientific officer la UC Irvine, Bota răspunde practic de 500 de studii clinice, nu doar din neurooncologie, ci din variate domenii. Şi îşi doreşte ca şi pacienţii români să poată beneficia de aceste proiecte de cercetare, acesta fiind principalul motiv pentru care a început procesul de echivalare în România a studiilor în străinătate, încă de-acum un an.
”E un proces complex şi foarte complicat. Şi unele din actele pe care ni le cer nici măcar nu există. În SUA nu există să-ţi ceri singur cazierul. Dar ne-am străduit şi le-am adunat pe toate. Au trebuit toate traduse, legalizate. Vor traducerea la toată programa de studiu. Pentru cei patru ani de rezidenţiat şi un an pentru supraspecializare sunt vreo 80 de pagini.
Sunt vreo două kilograme de acte la fiecare din noi, pe opt capitole. Când le-am depus, a fost foarte interesant, pentru că doamnele de la minister nici nu ştiau să utilizeze calculatorul”
Era un formular extrem de simplu care trebuia completat pe computer cu numele, prenumele, CNP-ul şi funcţionara care trebuia să completeze formularul nu ştia cum să meargă de pe un câmp pe altul, să folosească tab. S-a mai şi blocat computerul de câteva ori. Dar important este că până la urmă am depus dosarele.
Bine, notarul unde am dus la traducerile pentru legalizare a fost şocat să ne vadă cu atâtea documente: diplomele de absolvire, acreditările noastre (ale Danei şi ale soţului – N.R.) la board-urile de neurologie, de oncologie în cazul meu, privilegiile intraspitaliceşti.(…)
Noi am terminat rezidenţiatul în Kansas şi îţi dai seama că l-am terminat acum 15 ani aproape. Şi a trebuit să le scriem profesorilor noştri din Kansas să ne trimită programa şi actele că am terminat rezidenţiatul de-acolo. Apoi, pentru supraspecializarea mea a trebuit să le trimit celor de la Duke, ca să-mi trimită şi scrisoare şi curricula.
Plus că ministerul ne cere, de exemplu, toate cursurile de educaţie medicală continuă. În 15 ani, câte am strâns. Eu deja predau cursurile de educaţie medicală continuă. Acum sunt în Japonia, am predat la congresul naţional de neurooncologie de-aici. Nu vreau să exagerez, dar am în fiecare an câteva zeci. Cam 50 pe an. (…)
Vrem să facem studii clinice în România, să poată participa şi pacienţii români, sunt terapii de care altfel nu ar putea beneficia. În plus, pacienţii români m-au căutat şi îmi cer consultul.
Eu încerc să fac asta, dar mă simt un pic nesigură, pentru că nu am acte în România. Eu ofer a doua opinie pentru pacienţi din toată lumea, dar ar fi normal să am o licenţă, ca să pot face asta pe un sistem în care să lucrez cu clinicile din România. Pentru că acum, când pacienţii români mă caută, trebuie să-i pun în sistemul facultăţii mele şi costurile sunt un pic prohibitive. (..)
Pentru noi nu e urgent. Noi facem lucrul ăsta total benevol. Nu dorim o slujbă în România, nu ne deschidem cabinet. Vrem doar să avem posibilitatea să ajutăm. Suntem bine unde suntem. Dar dacă alţii care vor să se întoarcă trec prin lucrurile astea, mie mi se pare foarte greu.
Visul meu şi al soţului este ca, în 10-15 ani, să revenim şi să facem o clinică gratuită în munţii de unde e Robert, în Apuseni. Când terminăm şi noi şi ne pensionăm. Până atunci sper să ne iasă licenţa şi în România!”, a declarat Daniela Bota, într-un interviu acordat cotidianului Libertatea.