Prețurile din ce în ce mai ridicate la energie au creat o efervescență creativă în mintea românilor, care testează tot felul de soluții pentru a diminua valoarea facturilor.

Unul dintre cei menționați, mulțumit de soluția găsită,  a decis o împărtășească și altora, într-o postare făcută pe grupul de Facebook ”Mutat la țară -Viața fără ceas”.

”Dragi prieteni mutați la țară! Am mai scris cândva că predau cursuri despre lene. Totuși, în lenea mea și cu kilogramele în plus, împreună cu nevasta, am adunat de pe câmp în câteva ore cinci butoaie de coceni.

Anul acesta intenționez să dedic o săptămână pentru adunat coceni. Sunt câmpurile pline, deoarece de câțiva ani marea majoritate a tarlalelor cu porumb se recoltează cu combinele, sub formă de boabe, cocenii rămânând pe câmp ”dâră”, foarte ușor de adunat. Ard repede, dar dau o căldură mare.

Probabil veți spune că e rușinos să stau pe câmp să adun coceni, dar dacă economisesc o căruță de lemne, parcă se merită.

La nivelul României rămân pe câmpuri peste trei milioane de tone de coceni. Așa că sigur dacă luați de bun exemplul meu și harnici cum vă știu, o să-mi rămână și mie ceva coceni”, a scris el.

Postarea sa a creat o adevărată dezbatere în privința dreptului de proprietate asupra cocenilor de porumb rămași pe câmp în urma recoltării.

”Și eu am făcut asta. Am invitat și o vecină, mi-a spus că-i este rușine și nu vine cu mine. Nu m-am supărat, au rămas mai mulți pentru mine”, a scris cineva.

”Am citit toate comentariile și am rămas uimită să văd că în afară de câteva excepții toată lumea găsește normal să culegi coceni (sau poate fi orice) de pe un câmp care nu îți aparține fără să ceri acordul proprietarului”, a reacționat o altă membră a grupului.

Și acest răspuns a trezit câteva reacții din partea membrilor grupului. ”Recunosc, am parcurs comentariile diverse și mi-am amintit de poveștile spuse de bunici. Pe vremea lor era firesc ca oricine să fie binevenit a culege în urma secerătorilor. Lăsau cucuruzi, spice, chiorchini și alte poame pentru oameni, păsări și alte făpturi.

Se duceau și culegeau, fiecare după nevoie. Acum ni se pare că trebuie să lansăm o petiție ca să ni se îngăduie să culegem niște coceni de pe terenurile agricole. Am așa un sentiment că ne împuținăm la suflet, pe măsură ce deținem mai mult”, a punctat un alt coleg de forum.

”Proprietarul acelui câmp zice bogdaproste că i se curăță terenul, căci dacă ar fi avut nevoie de ei nu ar fi rămas acolo și felicitări acestor oameni pentru că știu cum să-și economisească banii!”, a fost altă opinie.

”Este o cutumă. După ce se recoltează porumbul proprietarul nu se supără dacă vin unii dintre consătenii săi să-și adune coceni. Pentru că invers vorbind, nici proprietarul nu îi cheamă. Ei vin benevol. Proprietarul sau arendașul terenului nu au nevoie de coceni”, l-a completat altcineva.

Altcineva și-a amintit că pe vremuri așa se încălzea în copilărie, folosind coceni și trunchiuri de porumb.

”Așa am crescut, în sobe se băgau ogrinji (tulpina ce rămânea după ce animalele luau frunzele uscate), în soba cu plită se băgau cocenii scurți (după ce se goleau de boabe). Dădeau o căldură dumnezeiască!

Cu jarul cocenilor scurți se făcea cea mai bună friptură. Erau sobe în care se bagă coceni prin exteriorul camerei. Acea cămăruță se numea, „la foc”’ și deservea două camere. Vara acea cămăruță era cel mai bun beci. Interiorul sobelor foarte răcoros adăpostea până iarnă gemurile și bulioanele mamei.

Bunica îmi dădea carne la garniță în august. Și nu avea frigider. Și mulți spunem că erau oameni simpli! Erau geniali ! Nu pierduseră legătură cu universul.

În gospodărie aveau tot necesarul. De atunci am început noi oamenii să complicăm tot, avem confort dar oare de ce tânjim după acele vremuri? Să fie instinctul nostru cel adormit?…”