Român din Germania: Suntem conduși de o oligarhie de sorginte comunistă, care a asimilat capitalismul acerb, propovăduind un sistem populist şi corupt, bazat pe mînării şi pile

01 Iun 2019 | scris de Monica Pavelescu

Lucian Brujan este un român stabilit la Berlin, de 16 ani. Este unul dintre cei peste patru milioane de români care a plecat cu țara lui în suflet, în lumea largă, dezamăgit de perspectivele pe care le zărea în viitorul trăit acasă. A activat în domeniul relațiilor internaționale și în diplomație.

  • Român din Germania: Suntem conduși de o oligarhie de sorginte comunistă, care a asimilat capitalismul acerb, propovăduind un sistem populist şi corupt, bazat pe mînării şi pile

Lucian Brujan nu este membru al vreunui partid, nu este implicat politic, dar a dorit să prezinte compatrioților opiniile sale într-o scrisoare, pe care a trimis-o cotidianului Adevărul - o opinie strict personală, a unui emigrant român, susţine el.

_____________________

”Oricât aş încerca, de data asta nu pot să fiu optimist şi euforic de ziua naţională. Ceea ce simt, este pierdere. Nu ireversibilă, dar totuşi, pierdere. Analizând psihologic, sentimentul pierderii are efecte ambivalente, atît pe spectrul negativ, cât şi pozitiv. Provoacă fie tristeţe, teamă, nesiguranţă, resemnare, frustrare etc. fie speranţă, iluzie, adicţie, îndîrjire, dorinţă de redobîndire, nostalgie, dor etc. Este însă un sentiment longue durée.

Pentru noi, cei din diaspora, ziua naţioanlă are / avea o însemnătate deosebită. Este momentul acela semioficial din an de „coming out”, de asumare a legăturii identitare indestructibile cu România. Această asumare are loc pe fondul unor prejudecăţi profunde din societăţile vestice referitoare la România şi al unei imagini negative a României, asemănătoare uneori unei stigmatizări. Însă, pentru noi cei din străinătate, relaţia cu România se pierde încetul cu încetul. Chiar dacă menţinem legătura cu ţara, pentru marea majoritate, ceea ce se întîmplă în România este din ce în ce mai de neînţeles.

Pe desupra, integrarea în societatea adoptivă şi munca ocupă din ce în ce mai mult loc în traiul cotidian. În străinătate, eşecul nu e o opţiune. Cu toate aceastea, România pierde în fiecare an zeci, chiar sute de mii de oameni, care o părăsesc. La plecarea din ţară, fiecare dintre noi a pierdut ceva, iar restul de relaţie cu ţara se pierde zi cu zi, an cu an. Totuşi, această pierdere nu e ireversibilă. Atâta timp cât România nu ştie dacă ne vrea înapoi sau nu, incertitudinea e înlocuită de marea de posibilităţi, pe care străinătatea şi lumea globală ţi le oferă.

Pentru cei de acasă, România pare pierdută în Uniunea Europeană sau undeva între Europa şi un Est tot mai naţionalist, autoritar şi tradiţionalist. Între dorinţe prea mari, nerealiste şi nerealizabile şi sărăcia cruntă cu care se confruntă mare parte din ţară. Între idei fenomenale şi mediocritate, între umor şi frustrare, între teorie şi practică, între aparenţe şi realitate. Între nostalgia unui trecut idealizat şi frica neputinţei de a se adapta la provocările unei lumi noi.

Între asumarea responsabilităţii, protest, rezistenţă şi lene, capitulare, dispreţ, chiar dezumanizare. Între libertate şi decenţă vs. corupţie şi improvizaţie. Şi nedumeririle ar putea continua. Pars pro toto, România pare ca ţară, ca popor, ca economie, pierdută, adică fără o direcţie clară, asumată. Mă doare foarte mult că şi limba română, scrisă şi vorbită corect, se pierde şi ea. Din neglijenţă.

Peste toate acestea, o oligarhie de sorginte arivist-comunistă, care a asimilat aproape perfect capitalismul acerb şi discursul dublu sau multiplu, a capturat instituţiile ţări, propovăduind un sistem toxic, nedemocratic, populist şi corupt, bazat în general pe mînării şi pile. Şi nu din 2016, ci încă de pe la sfârşitul anilor 1980. Cu astfel de conducători, România e într-adevăr pierdută.

Puteţi spune că fiecare ţară are dilemele şi problemele ei şi că exagerez, că generalizez, că văd numai partea negativă a lucrurilor. Vă dau parţial dreptate – nu aceasta este esenţa mesajului meu. Dar ca un copil al României, am tot dreptul să mă indignez. Pentru mine şi generaţia mea a trecut şi trece inacceptabil de mult timp, iar aceste dileme nu se rezolvă.

Cât mai trebuie să răbdăm? Câte generaţii mai trebuie să sacrificăm? Eu unul m-am săturat de negativ. Nu numai că vreau o ţară ca afară (în Vest), vreau o ţară care în pragul centenarului Marii Uniri să îşi creeze viitorul sau măcar să ajungă la un consens naţional despre viitor, despre ce vrem să fim şi cum putem să ne atingem ţelurile. M-am săturat de aceeaşi ciorbă, lună de lună, an de an.

În ciuda celor scrise, speranţa se pierde ultima. Nu mi-am pierdut-o. Apoi, legătura personală cu România nu se poate pierde niciodată. E ca un paşaport al sufletului. Însă a sosit vremea să construim România nouă. Cei de acasă cu cei de peste hotare. Cu curaj şi responsabilitate”.

SHARE