Jurnalistul Mircea Marian relatează pe pagina sa de Facebook despre momentele de tensiune prin care a trecut mai bine de șapte ore, timp în care i-a fost imposibil să obțină informații sau să ia legătura cu soția sa, internată în spital, în urma unui accident rutier.
Din păcate, nu este o poveste singulară, este una care se tot repetă și care umbrește calitatea actului medical – lipsa de comunicare.
Iar dacă umanitatea nu ne-a condus până acum către o soluție firească, naturală, în condițiile în care cadrele medicale, probabil, nu se pun prea des în pielea oamenilor îngrijorați de starea de sănătate a celor dragi, atunci este clar cazul să fie creat un mecanism prin care spitalele să fie obligate să transmită aceste informații rudelor celor informați.
”N-am vrut să fac valuri pe acest subiect, dar e prea mult.
Soția mea a fost lovită, ieri, de un biciclist, iar salvarea a dus-o la urgențe la Spitalul Militar Central. Fractură de col femural, internată la ortopedie la SMC.
Am vorbit puțin cu ea de dimineață, era în stand by, fără apă și nemâncată – probabil o pregăteau de operație. Spre deosebire de unii colegi, am refuzat să pun mâna pe telefon și să încep să sun…
De la ora 12.02 am pierdut legătura cu soția mea, este 19.31. La spital, nimeni răspunde. Am reușit să ajung, o singură dată, la ortopedie, și am avut un dialog kafkian: ”Nu e la noi!”. ”Dar unde?” ”Dincolo!”. ”La ce interior să sun?” ”Nu știu, că se tot schimbă”!
Domle, cum e posibil să ai un pacient dispărut de circa opt ore în spital și a) nimeni de acolo – un psiholog ar fi ideal, dar… – să nu iti spună ce se petrece și b) să nu răspundă nimeni la telefoane, să nu ai un interior al secției de ortopedie, public. Două minute le lua: ”L-am operat, este bine, blabla…”. Eu pot specula că e la reanimare, după operație, dar nu e rolul meu să speculez.
Aici, în acestă casă e mama Ancăi. 93 de ani. 90% dependentă de Anca, mai ales psihic. E la pământ cu nervii. Ce să-i spun??? Mi-am și pierdut răbdarea cu ea, fiindcă și eu sunt un pachet de nervi.
Cum e posbil ca nimeni să gândească un mecanism de a comunica cu rudele celor internați, când spitalul este închis și nu pot intra în secție? Cum?
Și, vă spun, sunt mii și mii ca mine. E un element oarecum minor, când în acest sistem de stat ai medici șpăgari – fix acum două zile scriam de unul de la SMC, iar SMC un cuvânt nu a zis…- când ai nosocomiale și malpraxis.
E vorba de lipsa de omenie, despre asta e vorba. Medici buni, care să nu ia șpagă se găsesc. Dar mai rar să vezi unul care să nu se uite la tine ca la o fleică pe care o taie felii, ci ca la un om cu suflet, cu temeri, cu emoții. ”Zi mersi că te-am operat și ești viu!”.
Un pic de omenie, stimați medici din sistemul de stat, un pic de omenie, atâta cerem, inclusiv pentru noi, cei care stăm acasă și așteptăm să vă deranjați să ne dați un semn.
PS: Soția mea n-a mai ajuns la medic de cel puțin zece ani. Când fiica mea a văzut ce sumă plătește către asigurările obligatorii de sănătate a răma șocată: Tana are salariul mai mare ca ea, dar plătește, în UK, mai puțin, către NHS.
despre modul total detașat în care personalul medical tratează
UPDATE: patru minute după această postare, Anca a primit telefonul și m-a sunat 30 de secunde, fusese operată, era la reanimare. Abia putea vorbi, dar măcar știu unde este…Însă nu regret nimic din ce am scris”, a publicat jurnalistul Mircea Marian pe pagina sa de Facebook.
