Actorul Vladimir Găitan a încetat din viață. Avea 73 de ani, Dumnezeu să-l odihnească!
Vestea nefericitul eveniment a fost dată de actorul Vlad Rădescu, într-o postare pe Facebook.
"Vladimir Găitan a trecut dincolo și a lăsat teatrul și filmul românesc, pe noi toți, mult mai singuri… Condoleanțe familiei care trece prin momente atât de grele. Adio, Duțu!", a scris Vlad Rădescu în postarea de pe Facebook.
_______________
Vladimir Găitan: Doctorii îmi mai dădeau doar zece ani, dar eu am fost un obraznic şi m-am încăpăţânat să trăiesc
Vladimir Găitan suferea de cancer limfatic. Boala i-a fost descoperită de un medic pe care îl invitase la teatru şi care i-a remarcat roşeaţa nefirească din obraji. Avea doar 40 de ani la acea vreme.
El a fost diagnosticat cu Policitemia vera, boală declanşată de radiaţiile de la Cernobîl sau de o disfuncţie provocată de acestea în care măduva spinării produce mai multe globule roşii decât albe, iar sângele este foarte gros şi pericolul unui accident vascular este iminent
”Doctorii îmi mai dădeau doar zece ani, dar eu am fost un obraznic şi m-am încăpăţânat să trăiesc”, a mai mărturisit Vladimir Găitan.
_______________
”Fac 72 de ani. Nu sunt femeie, să-mi ascund vârsta. Nu am nici o cochetărie. Mă simt boșorog, vorba lui Florinel Piersic.
Sper să mai trag de mine câțiva ani. Măcar vreo 2-3, nu aș zice mai mult, să mă bucur de copii, de băiatul care e la Londra, și care mi-a oferit o nepoțică extrem de frumoasă, cu origini ciudate, chinezo-thailandeze, ca mama ei. Aștept ca la anul și fiica mea să-mi facă un nepoțel.
Când vezi că ai mai păcălit viața cu un an, te simți de parcă fiecare an îl furi dintr-o bancă pe care reușești să o spargi. La 72 de ani, pot spune că sunt fericit” – Vladimir Găitan pentru cotidianul Libertatea, în februarie 2019.
_______________
“Nu este nici un secret că preţul profesiei noastre este aşa sinonim cu flacăra de magneziu. Ştim cu toţii că arde cu intensitate şi cu o luminozitate şi forţă de fulger.
Eu am asemuit întotdeauna ce facem noi cu această flacără efemeră, care explodează şi era folosită la flash-urile aparatelor de fotografiat, de imortalizat clipe. Ce facem noi pe scenă seamănă puţin cu această explozie de lumină şi de o intensitate absolut unică şi e adevărat.
Niciodată nu am cântărit, nu mi-a fost gândul la a cuantifica ce mi-au dat spectatorii şi cât le-am dat eu. Când urc pe scenă, din acel moment tot ce-mi doresc este să ard ca o flacără de magneziu.
Gândul meu este să dau. Nu stau o clipă să cumpănesc ce primesc înapoi. Nici măcar aplauzele, care te bucură foarte abstract aşa, nu le consider un merit. Faptul că se face linişte, că eşti ascultat, că simţi că sala e cu tine, este cea mai mare răsplată pe care ţi-o oferă spectatorul.
Ulterior simţi această dragoste în întâmplări foarte ciudate. La un chioşc unde îţi plăteşti fiscul, o vezi pe femeia aia că-ţi aude vocea şi ridică fruntea şi spune: “Vai, dumneavoastră sunteţi! Ce plăcere!” Te ajută, te descurcă.
Sau te duci la o clinică şi descoperi că oamenii se poartă altfel. Sunt micile bucurii care te răsplătesc într-un fel. Dar nu faci un târg, eu mă urc pe scenă, dau ce dau, şi aş vrea să văd ce primesc la sfârşit.
Mă uit în pălărie şi constat că e goală. Nu am asemenea aşteptări. Mă bucur doar de momentul acela de mister când noi începem pe scenă să ardem şi lumea rămâne cu gura căscată şi impresionată. Se face acea linişte şi comuniune între noi şi nu e uşor, pentru că e o sală de 500 de oameni.” – Vladimir Găitan, pentru Jurnalul Național – februarie, 2015