16.000 de lei și o operație de apendicită. Moartea domnului Lăzărescu, acum și la privat

08 Apr 2021 | scris de Monica Nistor

Nici n-ar mai fi multe de spus. Devine din ce în ce mai clar că sistemul medical românesc, în ciuda celor care își dau și sufletul să-și facă profesionist meseria, este o mașinărie în care se distrug și se pierd vieți.

16.000 de lei și o operație de apendicită. Moartea domnului Lăzărescu, acum și la privat

Intrat în acest imens malaxor al destinelor, fie de stat, fie privat, te lovești de aceeași mare problemă, nu e vorba de fonduri alocate, de tehnologie, aparatură, în primul rând e vorba de calitatea umană. 

De aici ar trebui să înceapă orice reformă a sistemului, dar e ea oare posibilă?

_________________________ 

Moartea domnului Lăzărescu, acum și la privat‼️

4 zile de coșmar la megacorporația Ponderas și 16.000 de lei pentru o operație care, în mod normal, ar fi trebuit să nu sufere nicio complicație.

Să nu mai aud de profesioniștii din sistemul medical românesc, mai bine să stăm naiba sănătoși tun, că altfel ne-a luat dracu’.

Să vă zic ce am pățit, de parcă nu auzisem atâtea contraexemple și la stat, și la privat, cu oameni netratați prin spitalele noastre de marmeladă nevidanjată.

Ajung recent la urgențe. Dacă tot plătesc separat abonamentul ăla de vârf Comfort Premium la Regina Maria, cu sute de servicii incluse pe baza contractului, inclusiv camera de gardă (chipurile), îi zic omului meu: hai la Ponderas, știu eu că au condiții și arată ca în filme, acolo sigur mă rezolvă ei.

Mă durea abdomenul și am zis că sigur e ceva minor, scap cu o injecție-perfuzie-tratament-frecție, ca tot românul. La mine nu ține cu “doamne-ajută”, le las fataliștilor expresiile și invocațiile. Încă n-am ajuns la stadiul ăla când te gândești la colivă și tu ai o amărîtă de durere de burtă.

Durerea nu trecea cu analgezice și se cerea un consult medical. 7 ore de teste, megateste, perfuzii, proceduri, ecografie, două CT-uri și controale de la toți medicii și asistentele din tura aia.

Cred că doar femeia de serviciu a scăpat fără să mă inspecteze, îmi ziceam: dom’le, mare noroc am avut cu oamenii ăștia, parcă sunt la New Amsterdam.

După 7 ore deci, vine un medic la mine:

- Doamnă, am o veste proastă după al doilea tomograf.

- Aoleu, n-o fi vreo boală cronică sau vreun cancer. La mine doar astea-s vești proaste.

- Nu, dar trebuie să vă operați. E apendicită acută.

- Aaaa, păi ziceți așa. Nu e grav, atâta lume a trecut prin asta. Credeam că cine știe ce boală am când v-am văzut așa serios. Hai să mă operez, da’ să anunț și eu acasă.

Între timp se pregătesc ei pe acolo cu teste covid, alte analize, vene sparte, branule. Își fac oamenii treaba, hai că nu comentez nimic. Le achit primul set de analize, o nimica toată, vreo două salarii minime pe economie. Acuma pe bune, doctor Quinn din vestul sălbatic m-ar fi operat mai repede.

Vine una la mine. Reprezentanta spitalului. Mă pune să semnez niște foi. Semnez, fac orice, doar să scap de urgența asta aparent banală.

- Să știți că înainte de a vă interna trebuie să achitați și un avans pentru operație. Am făcut eu calculul și vă ajunge la 10.034 de lei.

- Adică acum, la 3:15 noaptea, să vă dau banii ăștia, că dacă nu, nu mă operați.

Mă uit la medici, care tac mâlc. Tot eu:

- Vi-i dau mâine dimineață, o să îi am în cont în câteva ore. Numai operați-mă, vă rog, știu că apendicita asta dă în altele mai grave dacă nu se intervine imediat. Nu-s eu medic, da’ nici tabula rasa. Haideți, vă rog, mai sunt și abonată la dumneavoastră, nu m-ați luat de pe stradă.

- Îmi pare rău, astea sunt regulile spitalului. Deci refuzați internarea, da?

Și fuge asta. Marea reprezentantă care era, de fapt, casieriță la camera de gardă. Nu știu cum, dar într-o secundă, cu toată durerea aia care nu mă lăsa, mă ridic și mă iau după ea.

- Ia vino, ia-ți hârtiile alea și bagă-ți-le undeva că e inuman ce faceți voi aici. Măi fătucă, nu așa te porți cu un om aflat în suferință, eu nu te-aș pune nici secretară de cărat hârtii.

Mercenarilor, da’ nu v-ar fi rușine? Medicii - 6 la număr - toți cu mâinile în sân:

- Hai că ne-ați fost tare simpatică. Auziți, nu mergeți mai bine la Euroclinic, că au mai ieftin și le spuneți că v-a trimis Ciprian?

- Nu e vorba de sumă, domnilor, ci de politica spitalului. La ora asta din noapte... normal era să-mi emită o factură.

Le mulțumesc ca proasta, după ce le-a luat 7 ore pe muchie să-și dea seama de o apendicită și au stat ca mămăligile când aia îmi flutura pos-ul pe lângă pat. Ia uite unde era marele executor spitalicesc care ia decizii în fața chirurgului.

Afară, în timp ce aștept mașina, o consolez pe o fată de 14-15 ani cu capul înfășurat pe jumate, era cu ta-su’ care dup-aia îmi spune că fata e bolnavă cu plămânii, așteaptă rezultatul la covid. Cară-te, Antonie, îmi zic, că o pățești de tot.

Ajung acasă moartă de somn și dezamăgită de întâmplarea asta. A doua zi, am banii în cont, de Ponderas nici să nu mai aud la cât de mercenari au fost, așa că apelez la Euroclinic.

- N-avem locuri, nu se poate.

- Doamnă, dar sunt abonată în rețeaua dv, e urgență medicală, dau colțul dacă nu mă operează cineva.

- V-am spus că nu se poate, încercați în altă parte.

Încerc la Medlife, programare, chirurg bătrân, zic gata, mă rezolvă nenea ăsta, pare de treabă, seamănă cu Emil Constantinescu. După ce studiază seniorul maldărul de analize pe care i le duc cu diagnostic cu tot, rămâne indignat de câtă hârtie am consumat, atâta pagubă, doamnă.

- Deci să înțeleg că mă operați?

- Nu, pentru că nu e nicio apendicită, că n-aveți febră.

- Vă implor, sunteți ultima mea șansă, chiar ăsta e diagnosticul și am toate celelalte simptome, puteți verifica, se vede în toate analizele. Vă plătesc oricât face. 

- Nu vă operez, încercați la Militar sau la Universitar, poate reușiți.

- Nu vreau la stat că știu din multe surse că e nenorocire cu infecțiile nosocomiale, vă rog să mă înțelegeți.

Dă moșu’ din cap pe orizontal, achit eu la recepție 300 gramu’ de consultație, durerea se acutizează, omu’ meu drag mă ajută să țin direcția. 

În mașină: ce facem? Hai că devine nasol, nu vezi că tuturor li se rupe? Toate pietricelele alea și găurile de asfalt mă fac să simt că parc-aș sta toată pe o grămadă de coji de nuci.

Înapoi la Ponderas. Se face ora 3. Altă tură, alți medici, alte asistente, alte analize.

- Păi nu mă internați direct ca să mă operați?

- Trebuie să respectăm procedurile.

- Dar v-am plătit tot în avans, ce mai așteptați?

- Teste covid și alte analize pentru anestezie. Daca ieșiți pozitiv la covid, trebuie să vă transferăm la alt spital că n-avem voie să vă ținem aici. Dar trebuie să achitați și analizele astea de acum, inclusiv testul rapid covid.

- Bine, și dacă am virusul, ce faceți, mă duceți la stat și acolo or s-o ia de la capăt cu alte analize, alte proceduri?

- .... nu știu, noi avem regulile noastre, nu știm ce fac alții.

750 de lei. Atât face la ei să îți bage 4 bețe pe nas până în frunte, lungi cât bețele de mâncare chinezească, da’ tu le simți ca pe aracii de vie. Și dup-aia să vadă dacă ai sau ba. Covid.

Noroc că nu mă pierd cu firea, că vreo câteva ore cât am așteptat după rezultat ar fi trebuit să îmi albească părul. Stând pe pat, mă gândesc la Lăzărescu al lui Cristi Puiu, numai că mie mi se întâmplă în sistemul medical privat.

Minge de ping-pong și nici măcar nu era vina mea, apendicele ăsta face figuri accidental. Știți cum sunt oamenii ăia mai căcăcioși dacă văd un gândac pe asfalt și îi impresionează tantrumul unui copil răsfățat, dar se mobilizează mereu când e caz de forță majoră și fac ce trebuie să facă? Așa-s eu. Trec rapid de pe pilot automat.

Începe peritonita. Se îngroașă gluma, cu sau fără optimism. Să nu dau în septicemie, că aia ar fi ultima etapă, adică și o oră e importantă, altfel o cam evacuezi de tot de pe meleagurile astea. Care ați trecut prin așa ceva, am văzut că e crunt.

Trec 5 ore jumate și abia atunci începe operația. Tot timpul ăsta au așteptat după procedurile lor corporatiste, când eu nu aveam voie să trec prin așa ceva. Dacă s-a declanșat peritonita, doar din vina lor a fost.

Ar fi putut rămâne o simplă apendicită și aș fi trecut printr-un chin mai mic, cât de cât suportabil. Cumva, era s-o mierlesc, dar am scăpat. Ce mă interesa pe mine a cui era vina, dacă era incompetenta aia de la recepție a.k.a. Madame Prezident Factor Decizional, al cărei rol e să dea cu limba pe plicuri, că de alte abilități n-o văd în stare.

Marea CEO a spitalului pusă să ia decizii, vă dați seama. Sau unii asistenți care nu știu ce prizaseră, că zicea unul mai peltic că e “bulangiu” aparatul ăsta complicat și nu se descurcă niciodată cu el; când mă uit mai bine, marele gadget “high-tech” era, de fapt, un aparat de luat tensiunea.

Dom’le, cum l-ați angajat? Sau medicii, care cică ar depune și ei un jurământ înainte să intre în pâine și în mațele oamenilor. Nu de alta, dar sunt locuri și în alte domenii, nu te obligă nimeni să te dai mare salvator la UPU, stai în banca ta și lasă-i să presteze pe cei cărora le pasă de oameni.

Nici măcar U-NUL de la Urgențe nu a intervenit la timp. Procedurile au fost dumnezeul lor. Meseria asta e cu vocație, la fel și profesorii, la fel și îngrijitorii din orfelinate, altfel bagă-te dracu’ la ASE sau Calculatoare și nu mai încurci pe nimeni. Deci ei se abrutizează după o vreme în domeniul ăsta, e clar. Îmi vine greu să cred că așa au fost de la început.

Cu toate minusurile, am noroc de un chirurg foarte mișto, genul ăla de băiat deștept care a învățat mult la viața lui, profesionist, priceput, ochelari, mâini fine, tehnologie de star trek pe acolo prin sala de operații, lasă că până la urmă asta e important, îmi zic în sinea mea.

Urmează alte câteva zile urâte rău, lungi cât juma’ de veșnicie, tuburi, 50 de perfuzii și tot atâtea asistente isterice care se plâng că sunt insuficiente pe tură, n-am ce face, tre’ să-ndur.

Mă mută din rezerva single într-una dublă, trebuie să merg cu toată rețelistica aia după mine, aia e, parcă sunt mai cuminte și mai ascultătoare decât am fost în toată viața mea.

Am o colegă de cameră locvace, în timp ce eu mă chinui pe acolo ea îmi povestește de perdele, covoare, unghii și bișnița anilor ‘90, în timp ce televizorul merge zi și noapte pe kanal d.

Da’ bine îmi face doamna asta că îmi mai iau gândul de la tăieturi și cabluri și mâini învinețite ca dracu’. Fără ironie, doamna asta are toată aprecierea mea și îmi mai ține de urât.

În tot mediul ăsta ostil pe care trebuie să îl înghit fără circ și supărare, mă gândesc că trebuie să iau partea bună a lucrurilor: condiții bune, ca la un hotel minimalist, bine măcar că n-am parte de mizerie, că atât mai lipsea.

Acum e bine. Recuperarea decurge excelent și ce a fost mai greu a trecut. Regim, lipsă de efort, mici dureri, lucruri suportabile, lux! Totuși, experiența asta mă face să vă zic:

Stați mereu și țineți-vă sănătoși cu orice preț, să nu fiți nevoiți să călcați în niciun spital din România, fie el public sau privat.

Dați cu leacuri, dați cu agheasmă, cu magnebeșase, cu propolis, cu aspirina săracului, cu descântec, coada șoricelului și flori de iasomie, cu orice vreți voi, dar stați departe de spital, în special în perioada asta.

Dacă eu am pățit ce am pățit la Ponderas, Euroclinic, Medlife, care au rupt gura târgului, vă dați seama ce experiențe și mai nasoale se derulează în spitalele publice. Acolo unii pleacă și nu se mai întorc.

Să nu mai zic că între timp primesc în aplicație și alte facturi noi emise de ei, lipsite total de transparență, cu “seringa cu ac” sau “capac de branulă” sau “fașă de mătase 9 metri”.

N-am văzut nicio fașă pe mine cât am stat acolo și nici n-am dormit 4 zile, deci mi-aș fi amintit dacă m-ar fi înfășurat în 9 metri de leucoplast ca pe Tutankamon. Astea sunt decizii de business, să zicem că nu au legătură cu medicii, ei sunt doar o parte dintr-un sistem discreționar și bolnav. 

Și mai ușor cu osanalele ridicate “eroilor”. Medici, asistente, nu i-a obligat nimeni să își aleagă meseria. Unii sunt OK, alții nu. Dar toți laolaltă contribuie indirect la menținerea unui sistem putred, pecuniar, departe de a fi vindecat. Nu viața oamenilor contează, am văzut asta pe pielea mea. A contat doar pentru chirurg, iar asta mă mulțumește acum post-factum.

De la un cetățean cinstit, nebolnav din fire, cu taxele la zi, cu speranța în vene, da’ cu așa o scârbă de sistemul medical din România.

P.S.: poza e făcută pentru familie, în puținele ore după anestezie când chiar m-am simțit bine și voiam să le zic și lor. Eram prezentabilă, dar a durat puțin. Nu fac eu din alea cu șoc și groază”, a relatat, cu un umor amar, Antonia R Garonfil pe pagina sa de Facebook.


CLICK - Follow us on Google News