Alina Mungiu-Pippidi: Cum a ajuns România la un pas de război 

06 Ian 2020 | scris de Anita Raicu

Într-un editorial publicat pe platforma România Curată, Alina Mungiu-Pippidi o analiză a modului în care România a reacționat la noul context geopolitic creat de acțiunea SUA care a condus la eliminarea generalului iranian Qassem Soleimani.

Alina Mungiu-Pippidi: Cum a ajuns România la un pas de război 

”Fără nicio consultare şi aproape fără niciun motiv, suntem ca şi în război cu Iranul, o veche putere malignă care a supravieţuit istoric chiar şi învingătorilor săi, ca Alexandru Macedon. E simplu: dacă americanii sunt consideraţi în război cu Iranul, la fel şi noi.

Spre deosebire de vest-europeni, foarte rezervaţi sau pe faţă critici ai politicii lui Donald Trump de asasinare a unui general iranian aflat temporar în Irak, noi ne-am repezit să ne solidarizăm fără rezerve. Dacă mai era nevoie, pentru că trebuie amintit că am fost primii din Europa care şi-au instalat o bază americană de rachete operaţională contra unui atac din Iran, asta pe vremea când Iranul ar fi atacat pe oricine, doar pe noi nu, şi astfel ne-am pus pe harta de agresiune singuri şi nesiliţi de nimeni.

Desigur, această politică promovată la fel de entuziast de Traian Băsescu ca şi de succesorii săi era menită să cîştige bunăvoinţa americană ca să ne apere NATO contra ruşilor. Aceştia însă nu aveau niciun gînd să ne atace, fiind de peste patruzeci de ani retraşi din România.

Baza lor de rachete de unde pe timpul comunismului plănuiau să atace Europa este azi un monument istoric pe care l-am filmat, ruginind sub buruieni într-un sat moldovenesc, vizitat doar de cîini vagabonzi şi echipa mea de filmare  iar baza de submarine de lîngă Sevastopol a fost muzeu ucrainean cît Crimeea a aparţinut Ucrainei.

Dacă azi Crimeea nu mai e a Ucrainei şi alte submarine sau rachete sunt din nou proiectate spre Europa, e şi din cauza rachetelor plantate de noi la Deveselu, să nu ne înşelăm şi să nu îi înşelăm pe români, au jucat un rol major. Ceea ce era menit să ne apere de o ameninţare prost percepută a creat o ameninţare reală şi din cauza mutării lui Trump, acest personaj din House of Cards (unde, probabil inspirat de o situaţie anterioară, preşedintele Underwood ordonă uciderea unui terorist cînd se pune problema suspendării lui…), şi iată-ne în linia întîi.

Noi, ultimii prieteni ai Iranului, de unde Ceauşescu se întorsese în ajunul Revoluţiei, suntem astfel, treizeci de ani după şi doar prin alegerile liderilor noştri, vizaţi direct de ameninţarea sa. Iranienii au anunţat că vor retalia ”asimetric”, vor lovi unde găsesc un front mai vulnerabil, nici într-un caz doar în americani sau pe fronturile apropiate din Orientul Mijlociu.

Găsesc că această politică externă a fost lipsită de viziune şi păguboasă, iar continuarea ei e iresponsabilă, chiar de sunt singura care o spune. Politicienii noştri nu ar fi putut-o promova dacă nu erau atît de amatori şi pe fond nepatriotici – iar publicul, votanţii adică, atît de absenţi încît să ajungă să poată avea mîine atentate în România fără să priceapă că voturile în alb date în mod ignorant la alegerile prezidenţiale au dus direct aici.

Da, ştiu, mă abat iarăşi de la linia populistă dragă azi tuturor canaliilor, că poporul are totdeauna dreptate. Mai ales cînd nu are idee despre ce e vorba, că nu îi spune nimeni. Nu, poporul nu are dreptate cînd pierde pacea construită cu trudă de alte generaţii din pură neglijenţă şi indiferenţă. 

Numiţi-mi dvs. o altă ţară în lume în care, la alegerile prezidenţiale, candidatul cîştigător umple lumea cu afişele lui cu preşedintele american Donald Trump, aflat deja în proces de suspendare. Trebuie să mizezi pe faptul că ai în faţă votanţi complet stupizi şi imorali, pentru care dreptul forţei e unicul argument care contează, ca să pui în vitrină o astfel de poză ca să te faci ales, în loc să o ascunzi în debara.

Şi asta cînd candidezi sub flamura statului de drept iar ambasadorii americani, în loc să se ascundă în clădire de ruşine că au un preşedinte care atacă în justiţie agenţia de integritate (Office of Ethics) ca să îşi apere conflictele de interese, dau sfaturi de integritate la naţiuni mai mici ca a noastră (evident, nu se aplică aceleaşi standarde…). 

Credeţi că Donald Trump l-a sunat pe prietenul lui din afişe, Klaus Iohannis, să îl informeze că pune România la risc prin decizia sa? Sau nu s-a ostenit, ştiind că, în slugărnicia lor, liderii românii se vor grăbi să îl aprobe, asta în timp ce germanii, englezii şi francezii s-au delimitat?

Nici măcar nu a remarcat vreun oficial american viteza cu care am sărit în linia de foc. Mike Pompeo a lăudat ţările entuziaste din Orientul Mijlociu (Arabia Saudită, mult mai ”bună” ca Iranul deşi taie capetele oamenilor în ambasade şi sponsorizează nu ştiu cîte mişcări teroriste) şi Israelul, în criză politică majoră, şi a criticat pe ”Brits, French and Germans”, adică aliaţii din NATO pentru lipsa lor de entuziasm.

Măcar pe vremea precedentei gafe americane, al doilea război din Golf, Rumsfeld ne-a lăudat (nu că asta ar compensa eroarea istorică majoră în care i-am însoţit). Azi, cînd arătăm că nu am învăţat nimic din acea aventură catastrofală, nici nu mai remarcă nimeni consecvenţa noastră în eroare. Suntem prezumaţi ca aliniaţi fără judecată proprie, cum şi suntem.

Nu e nevoie să ne zică nimeni ”mulţumesc” sau să ne citeze pe ordinea de zi, oricum suntem singurii din NATO care finanţează apărarea la maxim cînd nu au elicoptere de stins incendii sau spitale aseptice. Loiali americanilor? Oare asta e loialitate, să nu tragi de mînecă un frate mai mare cînd face aceeaşi prostie şi vă pune la risc pe amîndoi sau măcar să nu spui că de data asta măcar nu mai mergi şi tu cu el?

Cine ar fi putut face altfel? Klaus Iohannis a făcut mare caz de poziţia noastră cu europenii şi nu cu Trump pe vremea crizei cu ambasada din Ierusalim, dar numai pentru că era o ocazie să se lupte cu Dragnea, probabil. Altfel, ar fi rămas consecvent cu poziţia europeană şi la criza de azi.

Dar parcă are el vreo poziţie în chestiuni externe, l-a auzit cineva vreodată spunînd după cinci ani de preşedinţie trei fraze despre ameninţările externe? Nu există în zona de politică externă niciun om cu viziune şi personalitate rămas în sfera publică, ca atare Meleşcanu şi Lazăr Comânescu, doi foşti diplomaţi comunişti, au părut nişte titani pe lîngă civilii oferiţi pe post de miniştri sau consilieri de politică externă de către PNL, PDL sau PSD.

Spune multe despre nulitatea partidelor noastre tăcerea lor asurzitoare în orice subiect major de politică externă, deşi cînd e vreun post extern disponibil fac coadă la el şi au acoperiţi de la SIE cît încape. M-aş mira însă ca printre oamenii inteligenţi de la SIE sau din MAE să nu fie unii la fel de conştienţi, deci la fel de îngroziţi ca şi mine, numai că ei gîndesc numai în privat.

Unde nu e dezbatere şi gîndire critică se pot face erori majore şi ţara să fie angajată pe un curs fără întoarcere, fără ca vreodată să o mai poată întoarce cineva. Lideri de-ai noştri, complet aliniaţi cu incompetenţii americani din specia cea mai agresivă sau lideri complet incompetenţi, ne-au adus azi la mare risc. Evident, sper, ca noi toţi, că vom scăpa neatinşi, dar speranţa nu poate ţine loc de viziune în interes naţional”, scrie Alina Mungiu-Pippidi pe România Curată.