Alina Mungiu Pippidi: Decăderea americană pe înţelesul tuturor

08 Ian 2021

Pe platforma România curată, Alina Mungiu-Pippidi face o analiză a recentelor evenimente produse în viața politică și societatea americană, comparațiile făcute de unii cu mișcările sociale din România anilor 90 și prezintă cauzele ce au condus la America zilelor noastre...

Alina Mungiu Pippidi: Decăderea americană pe înţelesul tuturor

________________________________

Alina Mungiu Pippidi: Decăderea americană pe înţelesul tuturor 

Astea sunt faptele, restul sunt interpretări – americanii dădeau o lovitură de stat contra puterii legitim alese, conform presei anti-Trump, iar protestatarii liberali şi ciolosişti din Bucureşti îşi manifestau dreptul legitim de a încerca să intre în palatul Victoria ca să protesteze, conform Euronews.

Ce s-a văzut la Washington nu are vreo legătură cu mineriadele din 1990 din România – numai cine nu a fost fugărit de mineri poate să spună, ca Dacian Cioloş, aşa ceva. Minerii aveau răngi, şi au lăsat în urma lor ţăndări laboratorul şi biblioteca facultăţii de geologie din universitate – în arhiva TVR sunt imagini cu sediile făcute praf de la PNL şi PNŢcd, ca şi cu sutele de civili grav răniţi.

Manifestanţii pro-Trump, prin contrast, deşi de partea lui este lobbyul pro-arme au venit fără armele lor, deşi au permis, fără măcar un cocktail Molotov, fără lideri şi fără plan, şi au ocupat Capitoliul fără să omoare pe nimeni (cineva de la serviciile secrete a împuşcat o femeie, veterană a aviaţiei americane, în interior).

Trump este evident vinovatul moral că a împins la decompensare pe aceşti oameni disperaţi, care au venit să-şi planteze steagul confederat pe Capitoliu, şi s-au răzbunat violent numai pe trepiedele şi generatoarele de la Associated Press – ce testament mai bun pentru oamenii fără voce, care nu se regăsesc în media, care vor să atragă atenţia asupra lor.

Dacă vreţi neapărat să faceţi vreo comparaţie cu România, deşi nu vă sfătuiesc, mai degrabă aţi văzut un 10 august american: cei care nu au cîştigat alegerile nu se împacă cu puterea care ocupă sediul puterii, protestează paşnic în majoritate pînă cînd nişte descreieraţi sau diversionişti ocupă clădirea împingîndu-se cu forţele de securitate şi, văzînd că e uşor să intri, lăsînd la final patru morţi din rîndurile lor şi mulţi gazaţi.

Astea sunt faptele, restul sunt interpretări – americanii dădeau o lovitură de stat contra puterii legitim alese, conform presei anti-Trump, iar protestatarii liberali şi ciolosişti din Bucureşti îşi manifestau dreptul legitim de a încerca să intre în palatul Victoria ca să protesteze, conform Euronews.

Comparaţia serveşte doar ca să arătăm cît de mult a pierdut publicul românesc orice apetenţă pentru fapte şi ca atare ce uşor de manipulat a ajuns…

Dar pentru restul publicului, publicul inteligent, pentru care faptele sunt ce sunt şi media e ce e, adică PR cumpărat de unii sau alţii în proporţie copleşitoare, iată cîteva lucruri la care să meditaţi şi cîteva cărţi care merită citite pentru a înţelege America de azi şi decăderea spectaculoasă a modelului american.

Prima observaţie importantă a făcut-o Francis Fukuyama, care încheie cele două volume de peste o mie de pagini despre ordinea globală cu un capitol despre SUA, unde remarcă pesimist că ţara a pierdut capacitatea de acţiune colectivă care a fost marele său atu în secolul XX.

Dovada? Incendiile din pădure, care erau la fel de numeroase proporţional cu populaţia acum o sută de ani, dar erau sub control. Azi nu mai sunt. Pentru ca aceeaşi instituţie care ar trebui să le prevină să facă faţă ar trebui anumite reforme, dar acestea nu se pot face, din cauză de diferite lobbyuri şi partizanat în Congres, care se opun oricărei schimbări de status quo.

Frank a ales exemplul acesta, dar ar putea alege şi exemplul controlului armelor, unde un lobby extraordinar de puternic şi partizanatul din Congres împiedică reformele, deşi anual mor inutil oameni, unii de mîna copiilor, pentru că nu se pot schimba nişte reguli.

Nu e o întîmplare că studiile despre lobby au atins paroxismul, că în studiile academice americane lobby = corupţie.

Janine Wedel scrie de mulţi ani despre elitele din umbră americane, reţele de influenţă care au subminat de mult piaţa şi democraţia, şi, deşi e prima care l-a demascat pe Trump, e aproape singura azi care atrage atenţia că fenomenul care l-a creat pe Trump nu poate fi eliminat odată cu el. 

Lumea l-a ales pe Trump să lupte cu lobbyiştii, sigur că au ales prost, dar în afară de acest populist nimeni alcineva nu a venit cu această ofertă, şi două treimi din electorat asta voia în anul cînd s-a ales Trump, să dea de pămînt cu Washingtonul corupt.

Ăsta e paradoxul populist, l-au ales pe un corupt pentru misiunea asta, dar, repet, nimeni altcineva nu a propus ce voiau ei, măcar retoric.

Ăştia sunt oamenii care au dat năvală în Capitol, sediul acestor înţelegeri corupte din spatele legilor, şi mesajul lor se va pierde în presa internaţională, care se va duce după mesajul, la fel de important, că e prima oară cînd americanii nu respectă rezultatul alegerilor, pentru că sunt orbiţi de furia anti-Trump (de înţeles…) şi nu mai văd nimic altceva.

A doua observaţie esenţială, pe care am citat-o deja în Căutarea bunei guvernări, provine de la istoricul Perri Arnold: în democraţia americană participarea e invers proporţională cu clientelismul.

După războiul civil, cînd corupţia era la maximum, noii imigranţi erau aşteptaţi la docuri de partide, care le dădeau un dolar, un bilet cu o adresă unde să meargă să doarmă şi să găsească de lucru şi un carnet de partid, pentru că urmau să plătească pentru toate astea cu votul lor.

Era o participare la vot de aproape sută la sută. Toate slujbele publice erau politizate şi fiecare primar sau preşedinte ales dădea afară pe toţi cei de dinainte ca să-şi plaseze clienţii.

Reformele treptate pentru a reduce clientelismul (vot pentru avantaje materiale ca slujbe, bani, contracte) şi a dezvolta o birocraţie autonomă faţă de interesul privat în următorii 40 de ani au dus la prăbuşirea participării, care a ajuns după primul război mondial sub 50 la sută şi nu s-a mai ridicat pînă în anul 2020.

Anul acesta, pandemia (faptul că puteai vota anticipat şi prin corespondenţă) şi radicalizarea partizană au readus participarea aproape de nivelul din anul 1900, cu 160 de milioane de americani (66%) votînd la alegerile prezidenţiale, mobilizaţi de ambele tabere.

Trendul a început după criza economică din 2008, cînd, brusc, beneficiile materiale directe au reînceput să fie legate de promisiunile electorale în timpuri de austeritate economică. Or, cam greu să demobilizezi odată ce ai mobilizat.

În sfîrşit, a treia observaţie e că războiul civil american s-a reacutizat în ultimii ani – Trump are şi aici o vină. Există războaie care nu se încheie – vedem în viaţa noastră cum războiul rece cu Rusia continuă şi face victime, Siria de exemplu – şi la fel este şi cu războiul civil american, reflectat în o sută şi cinzeci de ani de hărţuieli administrative, legale, electorale şi simbolice.

Destul să vezi cum se votează în statele din sud ca să înţelegi că nu s-a încheiat, destul să ştii de partea cui a luptat fiecare atunci ca să prezici cine a cîştigat alegerile mai des în ultima sută de ani.

Mişcările ideologice radicale, precum 1619, care vor să rescrie istoria americană precum cea a unei republici sclavagiste pe fond, precum şi mişcări ca Black Lives Matter, care au dus la adevărate războaie urbane prelungite, de exemplu în Portland, unde în fiecare noapte aproape manifestanţii se luptă cu poliţia pentru clădirea tribunalului federal au creat un climat de violenţă care a fost tratat extrem de partizan de media.

La război nu se mai pune problema de a rezolva prin mijloace de politici publice probleme ca violenţa excesivă a poliţiei faţă de bărbaţii afro-americani (care nici sub Obama nu a evoluat pozitiv, şi unde numai fundaţia Soros investea de ani de zile în NGOuri care să ajute).

Se caută rezolvări de război, adică fiecare tabără vrea să o elimine pe cealaltă.

Ca o paranteză, liberalii soroşişti, care din minutul 1 au spus Fără violenţă! au fost imediat demascaţi ca menşevici în această nouă revoluţie şi traşi pe dreapta ca devianţi. Degeaba fusese cauza discriminării cauza lor (a noastră), ea nu mai este la ora asta o cauză a societăţii deschise, ci un război.

Cine este contra violenţei e considerat dezertor- bătăile ideologice pe tema asta fac ravagii de aprope doi ani şi taberele se tot purifică.

Cei care au ocupat ieri Capitoliul sunt disperaţi că pierd, că istoria e de partea manifestanţilor din Porland, a căror violenţă e scuzată de presa liberală, deşi sparg şi jefuiesc magazine private în fiecare zi.

Dovadă că nu au avut lideri şi au fost ghidaţi numai de apelurile stupide ale lui Donald Trump e că au făcut ce au făcut – ocuparea Capitoliului, ceea ce le-a precipitat scufundarea.

Cine vrea să vadă jumătatea plină a paharului poate spune că nu poţi face omletă fără să spargi ouă – rasismul e o problemă în America şi toate aceste convulsiuni sunt necesare pentru progres.

Ca est-europeni ne vine mai greu să vedem partea plină a paharului – pe Russia Today puteai vedea de zece ani rasismul poliţiei din Baltimore la fiecare buletin de ştiri şi Russia Today are pînă şi versiune în spaniolă pentru latino-americani.

Incapacitatea americană de a-şi controla lobbyurile şi de a trata rasismul ca o problemă de politică publică, rezolvabilă fără revoluţie, au adus numai populism şi bolşevizare, o radicalizare fără precedent şi o mobilizare în care e greu să vedem partea pozitivă.

S-au mobilizat masele tradiţional izolaţioniste şi antiglobaliste, exact cele care nu vor ca America să joace un rol de arbitru internaţional, rol care stă la temelia viziunii despre lume în România sau Polonia, care au fost totdeauna cu mîna întinsă la Bruxelles dar cu inima în America.

Cît de moral şi chiar posibil mai e un asemenea rol după ce Biden şi Trump s-au bătut pe cine e procuror general în Ucraina, sau ambasadorul Zuckerman (numit de Trump) v-a dat sfaturi cu cine să votaţi, în timp ce guvernul Cîţu atribuie direct unor firme americane un contract pentru rachete de 280 de milioane de euro (pentru care s-a anulat o licitaţie mai veche), sumă care merge direct în datoria care va depăşi PIB în 2021? Vă las să judecaţi.


CLICK - Follow us on Google News