În toamna anului 2012, Ileana Vulpescu a rămas aproape singură…
În luna august, fiica sa, Ioana, a fost adusă, într-o urnă, la malul Mării Negre. Avea 41 de ani. În septembrie, soţul său, Romulus Vulpescu, a urmat-o pe Ioana.
”Ce as schimba din trecutul meu?! Cred ca l-as schimba de tot! As schimba tot! In primul rand… mi-as alege alta profesie. De fapt, intentia mea prima a fost spre medicina. Si am regretat totdeauna ca nu am facut medicina, fiindca eu cred ca as fi fost de foarte mare folos.
In primul rand pentru ca imi este foarte mila de tot ce este viata. Mie mi-e mila si sa rup o floare. Pentru ca stiu ca si ea sufera. Nu se poate, daca sunt celule vii, sa nu le doara. De asta v-am spus ca, atunci cand iti iei un animal in casa, iti iei durere.
Am avut o catelusa 14 ani si jumatate si nu pot sa va spun ce durere a fost cand a murit. Iar barbatu-meu pleca… venise salvarea sa-l ia la spital si zicea ”unde este Tanu?”. Tanu este pisoiul. Mi-e foarte mila de suferinta tuturor fiintelor. (…)
Este foarte adevarat ca ajungi la un moment dat cand nu mai ai dupa cine sa mai porti doliu. In general se poarta doliu dupa rude. Dupa rudele apropiate. Dar doliul sufletesc…
Tot asa de mare doliu este pierderea oricarei fiinte pe care ai iubit-o: prieteni care ti-au fost dragi, animale… Sa stiti ca in viata mea pisicile si cainii pe care i-am avut sunt la egalitate cu oamenii pe care i-am iubit. (…)
”Consider ca o incinerare, o inmormantare, nu sunt un spectacol. La fiica mea prieteni foarte apropiati, care au vrut sa vina cu tot dinadinsul… le-am spus sa nu vina. Au venit niste persoane care, pur si simplu m-au surprins prin aceasta caldura umana. Au venit niste fete din provincie pe care le cunosc si doi-trei prieteni care au spus ”poti sa ne spui ce vrei, ca tot venim!”.
Nu-mi place sa se faca spectacol din acest lucru. Niste prieteni au dat anunt fara sa spuna ziua, ora, locul inmormantarii. Iar la barbatu-meu au venit acei oameni care au dat telefon si au intrebat ”unde este” si au venit.
Ar fi avut dreptul, de pilda, fiind decorat de catre presedintie, la onoruri militare. Nu m-am gandit. Nici prin minte nu mi-a trecut sa anunt asa ceva. Sigur ca, daca ar fi venit soldatii, nu era sa-i dau afara din cimitir.
Dar cum stiu ca barbatu-meu nu tinea deloc la asemenea lucruri, am vrut sa fie cat mai discret. Durerea nu ti-o poate mangaia nimeni. In acelasi timp simti dorinta de caldura umana, dar nu am vrut sa fie spectacol. (…)
Totusi, cand am discutat aici… am spus „asa cum am incinerat-o pe Ioana, o sa ne incinereze si pe noi”. Si a spus ”eu nu vreau sa fiu incinerat”. I-am respectat dorinta. Nu era nicio problema fiindca aveam cripte la Bellu Militar.
Nu era o problema sa umblu sa caut loc… i-am respectat dorinta. Daca asta a vrut… eu personal nu vreau sa am de-a face cu alte vietati si pe lumea cealalta… (…)
Cred că nimănui nu i se poate refuza dreptul de a face ce vrea cu corpul său şi după moarte.
În plus, eu, spun drept, am oroare de viermi. Dacă poţi să n-ai de-a face cu ei, de ce să nu-i eviţi?
Cenuşa vreau să-mi fie aruncată în mare, de la Neptun, pentru că e o localitate care mi-a fost mie dragă. E atât de simplu. (…)
Aș fi foarte mulțumită să nu mai urmeze nimic. Pentru că nu știm ce urmează. Sunt convinsă că urmează ceva, pentru că sunt anumite semne care vin de undeva, din altă parte decât de aici.
Sunt vise premonitorii pe care nu ai cum să le explici și care se adeveresc. Nu ai cum să explici de unde vine așa ceva!”, spunea Ileana Vulpescu într-un interviu acordat revistei Tango.