«Operation Unthinkable». Momentul în care ar fi putut să înceapă cel de-al Treilea Război Mondial
«Operation Unthinkable» (Operaţiunea Inimaginabil) este numele codificat a două planuri legate de un potențial conflict între aliaţii occidentali şi Uniunea Sovietică, la sfârşitul războiului în Europa.
Conceperea celor două planuri de acțiuni militare au fost ordonată de către prim-ministrul britanic Winston Churchill şi ele au fost dezvoltate de Hastings Lionel Ismay, şef de stat major al Forţelor Armate Britanice.
Prima dintre cele două operațiuni se baza pe un atac surpriză asupra forţelor sovietice staţionate în Germania, în scopul de a "impune voinţa aliaţilor occidentali" asupra sovieticilor şi de a-l forţa pe Stalin să-şi onoreze acordurile încheiate în ceea ce priveşte viitorul Europei Centrale.
Data propusă pentru declanşarea operaţiunii: 1 iulie 1945. Presupunea un atac surpriză la care să ia parte 47 de divizii britanice şi americane în zona Dresda, lovind în plin linii sovietice.
Forţa militară occidentală ar fi implicat aproape jumătate din cele 100 de divizii existente (2.500.000 de oameni) din unităţile americane, britanice şi canadiene disponibile. Mai trebuiau să ia parte şi unităţi poloneze şi să fie folosite şi componente din trupele germane luate prizoniere sau încercuite (aproximativ 100.000 de oameni).
În momentul în care şansele de reușită au fost apreciate ca fiind "fanteziste", deoarece, la momentul respectiv, raportul de forţe era mult prea accentuat de partea sovieticilor (3/1 în ce priveşte forţele terestre), planul iniţial a fost abandonat.
”Pe 8 iunie 1945, şefii de stat major i-au prezentat lui Churchill concluziile finale asupra Operaţiunii Inimaginabil.
Din fericire, deciseseră că, din cauza superiorităţii reale pe care o deţinea Armata Roşie, un atac aliat scurt şi intens asupra Poloniei nu va avea şanse de reuşită şi că singurul rezultat va fi intrarea într-un război total.
Dacă Aliaţii ar intra în URSS şi ar veni iarna, Statele Unite vor renunţa şi s-ar prăbuşi tot frontul alianţei occidentale.
În acealaşi timp cu planificările militare, în UK au loc alegeri. Chiar dacă se ţin pe 5 iulie, deoarece trebuie numărate toate voturile soldaţilor aflaţi în Extremul Orient, rezultatele nu vor fi anunţate decât 3 săptămâni mai târziu.
Între timp, Churchill era frământat în continuare de ameninţarea reprezentată de Stalin şi spune şefilor săi de stat-major: ”dacă nu-i putem ataca pe ruşi, ce se va întâmpla dacă Armata Roşie trece dincolo de Berlin, cucereşte Olanda şi Franţa şi se decide să atace Marea Britanie?”…
Planificatorii britanici au calculat că, în cazul în care Armata Roşie ocupa Europa Occidentală, nu va tenta o debarcare, ci vor folosi tehnologia rachetelor germane pentru a-şi degaja drumul prin bombardamente.
Fiindcă deja capturaseră un mare număr de oameni de ştiinţă implicaţi în programele V2, cuceriseră prima locaţie de teste de rachete V2 de la Wizna (Polonia) şi, credeau planificatorii britanici, urmau să fie în stare să trimită, în doar câteva luni, salve de rachete V2 trase dn Olanda înspre UK…” – scria Jonathan Walker, membru al comisiei britanice pentru istorie militară, autorul unei cărţi de referinţă pe subiectul operaţiunii plănuite de Churchill.
Numele de cod a fost folosit în schimb pentru un scenariu defensiv, în care britanicii se apărau împotriva unei înaintări sovietice spre Marea Nordului şi Oceanului Atlantic în urma retragerii forţelor americane de pe continent.
Pe 10 iunie 1945, ca răspuns la o cerere făcută tot de Churchill, a fost redactat un al doilea raport, privind “măsurile care ar fi necesare pentru asigurarea apărării Insulelor Britanice în cazul unui război cu Rusia în viitorul apropiat”.
Deoarece forţele americane erau relocate în zona Pacific pentru ceea ce urma să fie o eventuală invazie a Japoniei, Churchill era îngrijorat că reducerea forţelor militare de sprijin ar putea crea un avantaj enorm în favoarea sovieticilor, deschizându-le posibilitatea de a trece la acţiuni decisive împotriva vestului Europei.
“În ipoteza unui conflict era foarte probabil că sovieticii vor ocupa rapid Norvegia, Grecia şi Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele pentru a controla accesul la Marea Neagră, pentru a face posibilă ieşirea flotei sovietice din Marea Neagră, dar pe de altă parte făcea imposibilă un atac naval direct împotriva URSS-ului.
În plus, Irakul şi Iranul având capacităţi slabe de apărare, ar fi fost logic să urmeze o mişcare rusă către zonele petrolifere. Erau puse în pericol Egiptul şi India, chiar dacă britanicii se îndoiau de succesul unui atac împotriva Indiei.
În Extremul Orient o alianţă ruso-japoneză ar fi permis Imperiului Soarelui Răsare să iasă de sub presiunea americană şi reia ofensiva în China continentală. Se considera că majoritatea a luptelor decisive ar fi avut loc în Europa Centrală”.
Studiul a devenit primul plan de contingenţă al perioadei Războiului Rece pentru o confruntare cu Uniunea Sovietică. Ambele planuri au fost strict secrete la momentul creării lor, şi nu a fost publicate până în 1998.
Din nefericire, raţionamentul confruntării este neschimbat şi poate fi recitit ca atare şi în 2022, după ce omenirea pare să fi uitat istoria și pare să fie gata s-o ia de la capăt…