Time. Calcule greşite şi oportunităţi ratate ce au dus la războiul din Ucraina. Cum au evoluat relaţiile dintre Rusia şi Occident 

07 Aug 2022 | scris de Cristina Romanescu

Time  publică, în ediția online, un fragment dintr-un volum dedicat biografiei lui Putin, scris de Philip Short, jurnalist care are în spate o îndelungată carieră de corespondent de presă al BBC la Moscova, Beijing și Washington.

 Time. Calcule greşite şi oportunităţi ratate ce au dus la războiul din Ucraina. Cum au evoluat relaţiile dintre Rusia şi Occident 

_______________

În momentul în care Bill Clinton îi telefona lui Vladimir Putin, la începutul anului 2000, pentru a-l felicita pentru numirea sa ca președinte interimar, Putin i-a spus: ”Există anumite aspecte asupra cărora nu suntem de acord. Cu toate acestea, cred că în temele principale vom fi mereu împreună. Clinton era optimist. Putin, a spus el, ”a început foarte bine”.

Mai târziu se va aprecia că președintele american a fost naiv și că prietenia manifestată de Putin cu Occidentul au fost o mascarada de la început.

Dar Clinton nu a fost singurul care l-a văzut pe președintele rus ca pe un partener valoros în lumea de după Războiul Rece.

Prim-ministrul Marii Britanii, Tony Blair, a spus că ”Putin admira America și dorea o relație puternică cu ea. El a vrut să urmeze o reformă democratică și economică”. Secretarul de stat, Madeleine Albright, l-a declarat ”patriot rus”.

Succesorul lui Clinton, George W. Bush, a salutat sprijinul acordat de Moscova după atacurile teroriste de la 11 septembrie: ”am apreciat disponibilitatea lui de a depăşi suspiciunile din trecut”. Totuşi, acestea nu s-au risipit niciodată pe deplin.

Suspiciuni de ambele părți 

Totuși, de ambele părți, suspiciunile nu au dispărut. Tratatul de la Varșovia fusese dizolvat iar Uniunea Sovietică încetase să mai existe.

”Dar NATO continuă să existe? În ce scop? Cu toţii susţinem că nu vrem ca Europa să fie dezbinată, că nu ne dorim noi graniţe şi bariere, noi Ziduri ale Berlinului care să împartă continentul. Doar că în momentul în care NATO se extinde, graniţa nu dispare, ci doar se mută ceva mai aproape de Rusia”, îşi arăta Putin nemulţumirea.

Vina pentru aceste suspiciuni trebuie împărțită de birocrațiile ambelor părți – Pentagonul, condus de Donald Rumsfeld,  era alergic la tot ce putea constrânge libertatea de acţiune a Americii. 

Statul Major al Rusiei era obsedat de ideea că NATO plănuieşte să trimită trupe cât mai aproape de graniţele Rusiei. Chiar Putin remarca faptul că ”multe lucruri ce par perfect în regulă în negocieri se împotmolesc în cele din urmă în practică” – Occidentul dădea impresia că amână mereu lucrurile.

Chiar dacă vina trebuie împărțită, Vestul a dat deseori impresia că se retrage în mod deliberat.

Francis Richards, cel care conducea în acea perioadă Government Communications Headquarters -GCHQ - agenţia britanică pentru securitate naţională, şi-a amintit că: ”Deşi SUA şi Marea Britanie îi erau cu adevărat recunoscătoare lui Putin pentru sprijinul acordat în urmat atacurilor teroriste de la 11 septembrie, nu i-am arătat-o prea mult. Cred că rușii au simţit în tot acest timp că în privinţa problemelor legate de NATO erau duși cu vorba. Ceea era adevărat”.

Rezultatul acestor acțiuni a fost o creștere în elita rusească a sentimentului că Putin fusese înșelat.

Vladimir Lukin, primul ambasador rus în SUA în mandatul lui Elţîn, a simţit nevoia să protesteze: ”Paşii unilaterali nu pot fi făcuţi la nesfârşit. Deciziile să aibă loc în ambele sensuri şi nu să se termine totul doar cu zâmbete şi încurajare”.

Protestele faţă de ceea ce se considera o ”politică a concesiilor”, ce nu aduce niciun beneficiu tangibil Rusiei, veneau nu numai din interiorul armatei, ci şi din administraţia prezidenţială.

Putin apăra însă această ”alegere strategică”: ”În prezent, dacă Rusia cooperează cu Occidentul pentru că doreşte să se facă plăcută sau ca să obţină ceva în schimb. Nu stăm cu mâna întinsă şi nu cerșim nimănui nimic.

Singurul motiv care stă la baza acestei politici este acela că am convingerea că împlineşte pe deplin interesele noastre naţionale. O reapropiere de Occident nu este politica lui Putin, ci politica Rusiei”.

La finalul primului său mandat, în 2004, poziția lui Putin a devenit mai greu de apărat. Rusia făcuse tot ce îi ceruse Bush şi chiar mai mult: împărtăşise informaţiile provenite de la serviciile sale secrete, oferise americanilor drepturi de survol şi îşi încurajase aliaţii să furnizeze instalaţii pentru baze militare.

Dar ce a primit în schimb? America a insistat asupra abrogării Tratatului Anti-rachete balistice în loc să-i aducă modificări aşa cum propuseseră ruşii; a mers înainte cu planurile privind un program naţional de rachete defensive în ciuda obiecţiilor Rusiei; lărgirea NATO continua în ritm grăbit şi avea curând să ajungă lângă graniţele Rusiei. 

În acest timp ce îngrijorările Rusiei privind invazia americană a Irakului, şi care erau împărtăşite de proprii aliaţi ai Americii, fuseseră respinse fără prea multă discuţie.

Ultima picătură a fost sprijinirea Revoluţiei Portocalii din Ucraina, care, din punctul de vedere al Kremlinului, echivala cu promovarea unei schimbări de regim la graniţele Rusiei. 

Oficialii americani priveau într-un mod destul de diferit aceste lucruri. Ei s-au concentrat în schimb pe regresul Rusiei în privinţa problemelor în materie de respectarea drepturilor omului şi democraţie.

Doar că puţini ruşi erau de părere că acestea sunt efectiv responsabilitatea Americii. Până şi liberalii care au criticat dur regimul lui Putin s-au zbârlit la criticile străine deosebit de dure.

Putin a vorbit în numele unui segment larg al societăţii ruse când a făcut comentarii cu privire la criticile americane despre alegerile ce avuseseră loc în Rusia: ”nici noi nu suntem fericiţi cu tot ce se întâmplă în SUA. Credeţi cumva că sistemul electoral din SUA este perfect?”. 

La suprafaţă, relaţiile au rămas echilibrate şi corecte, însă apăruseră influenţe subterane îngrijorătoare.

Administraţia Bush, credea Putin, voia să menţină Rusia la un nivel inferior, fiind pregătită să meargă oricât de departe pentru îndeplinirea acestui scop. Dacă şi în ce măsură era o intuiţie corectă aproape că nici nu conta. Mai importantă era percepţia, or percepţiile reciproce ale liderilor şi obiectivelor lor începeau să fie divergente.

În momentul în care Putin a dat în sfârşit frâu liber nemulţumirilor, într-un discurs virulent la conferinţa de securitate de la Munchen din februarie 2007, oficialii americani au rămas cu gura căscată.

De fapt, prea puţin din ce rostise nu mai auziseră şi înainte. Ce se schimbase era tonul folosit. Ceea ce lui Putin îi plăcea să numească ”premisa falsă” a relaţiilor ruso-americane – în care se pretindea că totul este bine și că Rusia şi America au un parteneriat strategic solid, iar problemele lor sunt doar unele tactice mărunte  – fusese înlăturată.

În termeni simpli, mesajul lui Putin, invocat și de Bill Burns, ambasadorul SUA la Moscova în acea perioadă, într-un raport trimis Casei Albe, a fost: ”Am revenit și ar fi bine să vă obișnuiți cu treaba asta”.

Putin concluzionase că America nu asculta preocupările Rusiei și că nu avea s-o facă decât dacă va primi un șoc.

”Nu are importanţă ce facem noi. Fie că protestăm, fie că păstrăm tăcerea – întotdeauna va exista un pretext pentru a ataca Rusia. În această situaţie, e mai bine să fii cât se poate de cinstit.

Vestul se vede pe sine însuși de un alb imaculat, curat și pur, iar pe Rusia o percepe drept un soi de monstru cu copite și coarne, care tocmai s-a târât din pădure”, spunea Putin unui grup de jurnalişti câteva zile mai târziu după discursul său de la Munchen.

Reflectând, 10 ani mai târziu, despre cum s-au deteriorat relaţiile dintre Rusia şi America după venirea la putere a lui Putin, Bill Burns, ambasadorul american la Moscova din acea perioadă, a spus:

”Iluzia Rusiei a fost faptul că cumva va ajunge să fie acceptată ca un coleg egal, ca un partener deplin, chiar dacă realităţile de putere suferiseră enorme schimbări.

Iluzia Americii a fost aceea că vom putea să operăm în jurul Rusiei sau peste ea. Era inevitabil momentul în care vor împinge înapoi. O anumită cantitate de fricțiuni și un anumit număr de ciocniri apăruseră în ecuație”.

Retrospectiv, ceea ce este surprinzător nu este faptul că relațiile Rusiei cu America au ajuns să arate ca vagoanele unor trenuri care s-au ciocnit, ci că a durat atât de mult să se întâmple.

Putin nu era un liberal în mod natural, dar era un realist și, luând în considerare alternativele disponibile după prăbușirea Uniunii Sovietice, a concluzionat că cooperarea cu Occidentul era singura politică de urmat.

Cultural, spiritual și, parțial, geografic, Rusia aparținea Europei. Nu mai avea unde să meargă. Elita rusă nu și-a trimis copiii la studii la Beijing sau Shanghai, i-a trimis la școli și universități britanice sau americane.

Oligarhii ruși nu și-au parcat câștigurile obținute rău la Seul sau Bangkok, au investit la Londra sau New York și au cumpărat proprietăți în Knightsbridge sau Chelsea, Manhattan sau Miami.

A existat şi un motiv mai personal pentru ca Putin să nu renunţe la încercarea de reapropiere de Vest – în demersurile sale de promovare a cooperării cu foştii adversari ai Rusiei, el trecuse peste rezervele birocraţilor şi militarilor apropiaţi, aşa-numiţii ”siloviki”, care au fost sceptici de la bun început că guvernele occidentale ar ajunge să relaţioneze cu ruşii în calitate de parteneri autentici. De aceea Putin nu se grăbea să recunoască că s-a înşelat.

SUA erau la rândul lor dezamăgite. Credinţa că Moscova ar putea deveni un partener, dacă nu un aliat, ce animase politica americană faţă de Rusia de la începutul anilor `90, s-a dovedit o speranţă zadarnică: America a descoperit cu surprindere că are de-a face cu un excepţionalism rusesc nu mai puţin tenace decât cel propriu.

Se putea proceda altfel? În teorie, cel puțin, răspunsul ar trebui să fie afirmativ.  Au existat oportunităţi pierdute ce ar fi putut duce la un alt rezultat? Fără îndoială.

Ar fi fost și rezultatul diferit? Nu se poate şti cu certitudine. Ar fi fost aproape imposibil de ajuns la un numitor comun în contextul ideologiei şi al convingerilor administraţiei Bush – în 2008, când Putin îşi încheia al doilea mandat, fisura era deja prea mare pentru a fi remediată.

Putin ripostează

În următorii 10 ani, deziluzia lui Putin în legătură cu Occidentul s-a adâncit şi mai tare, astfel că majoritatea iniţiativelor sale de politică externă ce au urmat au fost o ripostă faţă de ceea ce Kremlinul considera drept mişcări antiruseşti ale Occidentului.

Anexarea Crimeei a fost un răspuns pentru ce s-a întâmplat în Kosovo, care, cu sprijin occidental, s-a separat de aliatul Rusiei, Serbia – a fost primul dintre cele trei păcate capitale ale Occidentului, celelalte două fiind lărgirea NATO şi retragerea Americii din Tratatul privind rachetele balistice, care a distrus speranţele ambelor părți de a construi o lume mai bună, mai pașnică după colapsul Uniunii Sovietice.

Decizia de a oferi azil în Rusia avertizorului de integritate Edward Snowden (2013) şi interdicţia adopţiilor pentru americani au venit ca răspuns pentru legea Magnitsky prin care America putea impune sancţiuni oficialilor ruşi suspectaţi de corupţie sau abuzuri ale drepturilor omului.

Intervenţia Rusiei în Siria (2015) de partea regimului brutal al preşedintelui Assad a fost o ripostă la intervenţia americană în Libia şi Irak.

Interferenţa Rusiei în alegerile prezidenţiale americane din 2016 a fost o replică la eforturile americane de a răspândi sau ”impune”, după cum preferă Putin să spună, propriul sistem de valori altor naţiuni.

Aceste represalii au fost parte a unei riposte mai ample la presiunile economice şi militare exercitate de SUA şi aliaţii săi asupra Rusiei, reprezentând în ultimă instanţă tentativa Rusiei de a se afirma în calitate de actor independent într-o lume tot mai multipolară. În viziunea lui Putin, o lume în care SUA sunt sortite să-şi piardă rolul de putere dominantă.

Pe parcursul celui de-al treilea mandat prezidențial, Putin şi-a cristalizat viziunea asupra relaţiilor Rusiei cu Occidentul din ultimii 25 de ani pe care i-a numit ”anii pierduţi”.

În viziunea lui Putin, lucrurile au mers rău de la bun început: în loc să stabilească o nouă balanţă de putere în Europa, Occidentul a creat noi dezbinări. 

Argumentul că NATO nu a avut alte opţiuni decât să accepte ca membre ţări din Europa centrală şi de est a fost unul fals, pentru că celelalte membre nu aveau nicidecum obligaţia să o facă dacă asta ar fi contravenit propriilor interese naţionale.

”Ar fi putut spune: suntem bucuroşi că îţi doreşti să ni te alături, dar noi nu intenţionăm să ne extindem organizaţia, căci avem o altă viziune asupra viitorului Europei. Dacă ar fi dorit, puteau să refuze, doar că nu vrut să o facă”, spune Putin.

Putin nu greșea. Carta NATO spune că doar statele membre por invita alte țări europene să facă parte din alianță, pentru a contribui la securitatea din regiune, nu există o obligație a acceptării de noi membri.

Dar, pentru Washington, primirea de noi membri în NATO era o modalitate de a consolida influenţa Americii asupra aliaţilor săi europeni, chiar dacă asta presupunea obligaţii în cazul unui război, pe care poate că ar fi ezitat să le îndeplinească.

Nu este prea clar ce avantaje ar fi avut, de pildă, Franţa şi Germania – cum ar fi îmbunătăţit securitatea lor angajamentul faţă de apărarea Statelor Baltice, şi cu atât mai puţin a Georgiei sau Ucrainei, de o potenţială agresiune rusă.

Numai că, în mijlocul euforiei ce a marcat sfârşitul Războiului Rece, când Occidentul pornea de la ideea că destinul Rusiei este să devină parte a lumii conduse de America, Moscova fiind prea slabă să se opună, niciunul din partenerii SUA nu s-au gândit că s-ar cuveni să vină cu obiecţii.

Rezultatul: infrastructura militară NATO a sosit lângă graniţele Rusiei. ”Şi dacă Rusia ar fi amplasat sisteme de rachete la graniţa Americii cu Mexicul sau cu Canada?”, a întrebat Putin.

Răspunsul e unul evident. Atunci când Hrușciov a intenționat să instaleze rachete nucleare sovietice în Cuba, în 1962, și lumea a fost adusă în pragul unui război nuclear, problema a fost atât de gravă încât, 60 de ani mai târziu, SUA mențin blocada economică instaurată asupra insulei.

Oficialii americani resping o asemenea comparaţie, argumentând că  SUA au susţinut lărgirea NATO nu pentru a ameninţa Rusia, ci pentru a-i asigura pe aliaţii europeni. Realitatea e și mai urâtă, și mai prozaică, SUA au acționat în acest mod pentru că au putut.

”Cea mai mare greşeală a noastră a fost să ne punem atâta încredere în voi. Greşeala voastră a fost să vedeţi în acea încredere o slăbiciune şi să abuzaţi ea”, i-a spus Putin unui cercetător occidental.

Pe măsură ce a crescut ostilitatea între Rusia şi Occident, regresul în privinţa democraţiei pe care oficialii americani l-au deplâns de la bun început s-a accentuat: liberalii pro-occidentali au fost excluşi din viaţa politică, iar cei ce militau pentru valorile democratice au fost marginalizaţi.

S-a creat un cerc vicios: ascensiunea ”siloviki” a intensificat represiunea internă şi a înrăutăţit relaţiile cu Vestul. Începând din 2018, regimul autoritarist relativ liberal a devenit o dictatură chiar dacă nu neapărat una totalitară.

Retorica lui Putin s-a schimbat: Occidentul a sprijinit ”o invazie teroristă internaţională a Rusiei. Acesta este un fapt stabilit, pe care toată lumea îl cunoaşte”.

Un limbaj specific propagandei sovietice din anii `60 şi `70, s-a potrivit bine narativei Kremlinului privind o lume occidentală ostilă, condusă de o putere hegemonică slăbită care, în încercarea sa de a-şi opri declinul, încerca să rupă Rusia.

În 2019, Putin a început să se gândească serios la tranziţia politică spre o nouă generație de lideri. A modificat Constituţia pentru a-şi da posibilitatea să rămână la putere pe termen nedefinit – pentru a preîntâmpina bătăliile pentru putere în anturajul său.

Putin își dorea să rezolve o ultimă problemă: statutul Ucrainei. Fixaţia lui pentru Ucraina datează dinaintea preşedinţiei sale: declararea independenţei Ucrainei a declanşat destrămarea URSS şi tot Ucraina, 13 ani mai târziu i-a dat şi prima lovitură politică după ce izbucnirea Revoluţiei Portocalii a împiedicat alegerea preşedintelui pro-rus Viktor Ianukovici.

După anexarea Crimeii, Putin a sperat că acordurile de la Minsk vor conduce la apariţia unui sistem federal în Ucraina, care să garanteze neutralitatea ţării. Nu doar că nu s-a întâmplat asta, ci Ucraina a devenit un avanpost militar şi un partener apropiat al alianţei occidentale, nu un membru formal, dar, în practică, un partener aprpiat.

Acesta a fost pretextul, dar nu și motivul fundamental pentru care Putin a declanșat invazia Ucrainei în 24 februare. Nu era vorba doar de supunerea Ucrainei, ci și de demonstrația faptului că SUA s-a dovedit neputincioasă pentru a o împiedica.

”Acest aspect nu priveşte deloc de fapt sau cel puţin nu primordial Ucraina. Reprezintă o bătălie cu privire la viitoarea ordine a lumii. Va fi o lume în care Occidentul îi va comanda pe toţi cu impunitate, fără discuţii, sau va arăta cu totul diferit?”, a observat ministrul rus de externe Serghei Lavrov.

Prezentarea conflictului ca un război proxy în care Rusia lupta în numele națiunilor nealiniate ale lumii pentru a pune capăt hegemoniei americane a făcut ca acesta să fie mult mai ușor de vândut pentru opinia publică rusă, precum și altor țări precum China și India, care susțin un sistem global multipolar.  

Dacă Rusia reușește, credea Putin, aceasta ar submina fatal structurile de securitate europene care au fost construite sub conducerea americană de la sfârșitul Războiului Rece.

Administrația Biden a insistat că asupra faptului Ucraina reprezintă un caz special, dar că în cazul în care un stat membru al NATO ar fi atacat, America se va grăbi în apărarea lui.

Dar, câtă încredere pot avea țări ca Polonia sau cele baltice în aceste asigurări, atât timp cât NATO a refuzat cu obstinație crearea unei zone de protecție aeriană a Ucrainei, de teama escaladării conflictului, către unul nuclear?

Din perspectiva lui Putin, chiar dacă Rusia nu ar reuşi să împiedice lărgirea NATO, ar avea posibilitatea să sădească îndoială cu privire la fiabilitatea alianţei şi la sprijinul pe care SUA ar fi dispuse să-l ofere statelor de lângă graniţele Moscovei, membre NATO sau nu.

Acuzația lui Putin că Occidentul a fost fericit să lupte până la ultimul ucrainean a fost respinsă ca propagandă în America, dar a dat o pauză liderilor din Europa de Est.

Ar risca Statele Unite cu adevărat anihilarea nucleară pentru a apăra Varșovia sau Tallinn? Întrebarea nu era nouă, dar invazia Ucrainei a pus-o într-o lumină cu totul diferită.

Pentru Putin, chiar dacă Rusia nu ar fi reușit să împiedice extinderea NATO, ar putea încă să semăne îndoieli cu privire la fiabilitatea alianței, subminând încrederea în sprijinul Americii pentru alte state de la granițele Rusiei, membre NATO sau nu.

Jocul lui Putin este unul pe termen lung. De câte ori s-a confruntat cu o decizie ce presupunea o alegere existențială între antagonizare cu Occidentul și păstrarea propriei puteri și poziția Rusiei în lume, aceasta din urmă a prevalat întotdeauna.

Așa s-a întâmplat atunci când a luat măsuri împotriva oligarhilor în 2003 și când a anexat Crimeea un deceniu mai târziu. De fiecare dată, el a acceptat prejudiciul economic adus Rusiei drept preț de plătit. În 2022, invazia Ucrainei a urmat același model.

La prima vedere, Putin se pare că şi-a făcut calcule greşite: Vestul a descoperit un nou scop, preşedintele Ucrainei a devenit un lider admirat, economia Rusiei a fost lovită dur de sancţiuni, deși mai puțin decât se spera. 

Îngrijorător pentru Washington este faptul că doar una din primele zece state populate ale lumii, SUA, susțin Ucraina.

Administrația Biden a sesizat pericolul. În urma invadării Ucrainei, SUA au declarat ca obiective o Ucraină liberă și independentă, slăbirea și izolarea Rusiei, un Occident mai unit.

Este vorba de un déjà vu. Vestul se reîntoarce  la vechile politici de izolare pe care le-a perfecționat în timpul Războiului Rece, dar de data aceasta cu un obiectiv mai radical: nu doar să stăpânească Rusia, ci să o lase atât de diminuată încât să nu-și mai poată amenința niciodată vecinii.

Dacă acest proces va conduce la apariția unei noi Cortine de Fier peste continent, ţelul ei va fi diferit de cel impus de Stalin - de a subjuga Europa de Est.

De data aceasta, scopul va fi păstrarea libertăţii Europei şi ţinerea ruşilor în afara ei. Spre deosebire de Cortina de Fier a lui Stalin, va fi pus în aplicare cu ajutorul armelor economice mai degrabă decât cu pază şi sârmă ghimpată – un memorial pentru o Europă care ar fi putut să existe, dar care nu a ajuns niciodată la capăt, deoarece liderii de toate părţile nu au reuşit să înţeleagă oportunităţile oferite de dispariţia Uniunii Sovietice”, scrie Philip Short, citat de Time.


CLICK - Follow us on Google News