Motivele românești pentru care Manuela Prajea, un profesor excepțional, a emigrant în SUA, la 50 de ani

8 Nov 2018

În decembrie 2015, profesoară de matematică la Colegiul Național "Traian" din Drobeta Turnu Severin, Manuela Prajea reușea să se înscrie pe lista nominalizărilor pentru Global Teacher Prize,

Aproape trei ani mai târziu,  performanța profesoarei de matematică nu a rămas fără ecou, din păcate nu în România, ci în Statele Unite ale Americii, unde predă în momentul de față, la un liceu din Charlotte (Carolina de Nord). Într-o scrisoare trimisă pressone.ro, Manuela Prajea explică motivele care au determinat-o să emigreze, la 50 de ani, și despre noua ei viață.

«Numele meu este Suzy Manuela Prajea, am 51 de ani și o familie de care îmi este dor: fiul meu, fratele și tatăl meu, mama, nepoțica și mătușa mea.

Ei sunt în România, eu sunt de câteva luni în Statele Unite.

Sunt profesor de matematică. Pot să spun că am iubit matematica, profesoratul și copiii de când mă știu. Poate de aceea am reușit să îmi clădesc o carieră de succes și să îmi găsesc un sens durabil în viață, bazat pe aceste atașamente nesfârșite.

La finalul facultății puteam să încep o carieră universitară, dar am ales să fiu profesor în învățământul secundar pentru că dorința și chemarea îmi erau către copii, către vârsta la care ei își conturează visurile, își pun întrebări și se formează ca personalitate și caracter.

Am vrut să am matematica și copiii, nu doar matematica.

În plus, nu mi-am însușit nicio clipă prejudecata că un profesor de învățământ secundar rămâne la un nivel mediocru dacă nu își face tranziția către învățământul superior.

Ba chiar mi-am pus în minte s-o demolez prin propriul exemplu.

Când am terminat facultatea, aveam conturate repere de înaltă etichetă pentru profesor, educator și om.

Pentru că prima calitate, cea de profesor, nu se împlinește în absența celorlalte două, de om și de educator. Un profesor excepțional influențează destine, schimbă vieți și deschide drumuri către împlinirea profesională și umană.

În primii trei ani de profesorat, m-am poziționat pe traiectoria performanțelor, cu premii și mențiuni la olimpiadele naționale, și cu întreaga clasă cu rezultate compacte.

Apoi au apărut și mai multe provocări, pe care nu le-am refuzat: mai întâi, un elev cu potențial de olimpiadă internațională, apoi poziția de director al liceului la care activam, Colegiul Național «Traian» din Drobeta Turnu Severin.

Așa au apărut responsabilitatea managementului școlar și apoi fantasma unei medalii de aur internaționale.

Pregătirea pentru olimpiada internațională era un pionierat pe cât de iluzoriu, pe atât de solicitant, dar am crezut din prima clipă în el: am știut dintotdeauna că, odată și odată, am să-mi construiesc șansa de a ajunge la olimpiada internațională prin elevii mei, un vis pe care aș fi putut să îl împlinesc și eu, în adolescență, dacă aș fi avut alături un antrenor de calibrul olimpiadei internaționale de matematică.

Am luat decizia de a întrerupe cercetările doctorale pentru ca, în timpul liber, să mă pot pregăti să îmi îndrum elevul pentru olimpiada internațională.

Să-l ajut să își împlinească visul și, de fapt, să împlinească și un vis al meu.

Visul a fost împlinit cu un succes răsunător. Câțiva ani mai târziu, mi-am dat și doctoratul. Între timp, elevul meu premiat internațional era deja în Statele Unite.

Și nu numai el, ci și alți elevi și eleve, foști olimpici naționali, au ajuns la universități de prestigiu: Harvard, Princeton, Warwick, Jacobs, din SUA până în Anglia sau Germania.

Au urmat multe premii naționale și internaționale pentru elevii mei și pentru mine, pentru matematică pură sau proiecte bazate pe matematica aplicată.

Acestea au adus și multă publicitate − interviuri pentru televiziuni românești sau străine care deveniseră interesate de un profesor dintr-un colț de țară uitat.

Privind retrospectiv, înțeleg ca, într-o țară ca România, într-un oraș de provincie ca Drobeta Turnu Severin, să se creeze sentimente de apreciere și mândrie locală sau națională, în același timp cu sentimente de neutralitate și chiar lipsă de apreciere.

Ceea ce n-am înțeles au fost obsesia, hărțuirea și ura unui grup de 8-10 profesoare, cadre didactice la liceul pe care-l conduceam. Uimirea a fost cu atât mai mare cu cât, de-a lungul timpului, le ajutasem pe aceste persoane.

Reclamații și încercări de a sabota evenimentele școlii sau ședințele profesorale, de asta am început să am parte.

Erau colegi care vorbeau simultan cu vocea ridicată, care transformau orice întâlnire de lucru în monologuri de 2-3 ore, genul de persoane care trăiesc din bucuria conflictului generat zi de zi.

Aceste persoane ajung să creeze un mediu psiho-emoțional negativ și o cultură a promovării conflictului.

Timp de 6 ani am trăit în această atmosferă. Evadările mele erau împlinirile profesionale și proiectele internaționale. Explicația era una singură: grupul de care vorbeam era avid să conducă liceul.

Acum doi ani, nu m-am mai prezentat la concursul pentru directori. Am crezut că astfel se vor opri.

Dar prima măsură a conducerii grupului a fost să îndepărteze diplomele mele și ale elevilor mei de pe holul școlii. Au fost înlocuite cu planșe de carton cu plante, flori și desene.

Sistematic, a început hărțuirea: încadrarea mea precum a unui suplinitor, mutarea elevilor din clasă sub diferite pretexte, producerea de "hârtii" ștampilate cu scop de șicanare etc.

Am ripostat după aproximativ un an și jumătate: am cerut un control, să se verifice aspectele semnalate.

Inspectoratul nu a răspuns, fiind și el parte a transferurilor contestate, și atunci am semnalat Ministerul. Nu am primit niciun răspuns, iar hărțuirea continua și mai intens.

Am apelat la reprezentanții comunității locale, dar și aceștia au ridicat din umeri. Atunci am luat atitudine public: se pare că sistemul se mai deranjează să răspundă doar la sesizarea presei.

Răspunsurile primite au fost însă rapoarte seci de constatatare a numărului de adrese emise, fără nicio concluzie finală.

În schimb, acel raport a fost atașat la o acțiune judecătorească, cu o solicitare de «daune morale» în valoare de 600.000 de lei, sub pretextul că eu aș fi creat conflictul în scopul afectării «imaginii» celor două directoare.

Fiind o persoană organizată și precaută, am demonstrat cu multiple probe că scenariul descris în acțiune era neadevărat.

Pe parcurs s-a demonstrat că reclamantele nu suferiseră niciun fel de daune. După 6 luni, am câștigat procesul și cele două reclamante au trebuit să îmi acopere cheltuielile de judecată.

Înainte de acest proces însă, când am văzut că drepturile de profesor nu-mi sunt respectate, când un grup de elevi și foști elevi ai celor două directoare au fost organizați să mă denigreze și să mă agreseze sub conturi reale sau false de pe rețelele sociale, am decis să plec din școală.

Era prea mult să mai rămân în acest mediu toxic, deși, vreme de 11 ani, ca director, și 18 ani, ca profesor, am ridicat acel liceu înspre beneficiul comunității, dar și al meu, întrucât speram să păstrez o școală sigură, din care să mă pensionez onorabil, ca atâtea generații anterioare.

Mai aveam 13 ani până la pensie și școala nu era pe curba ascendentă. În ianuarie am anunțat că intenționez să plec din școală, și în ideea că astfel vor înceta să mă șicaneze.

Nu a fost deloc așa.

Îmi rămăsese în minte un titlu: Math teachers needed in the United States of America (E nevoie de profesori de matematică în SUA − N.R.).

La insistențele repetate ale familiei, am încercat să aplic mai întâi în București, deși sentimentul meu era că nici în alte părți nivelul de percepție nu este departe de ceea ce trăisem, iar posibilitatea să întâlnesc un director interesat de performanță era destul de scăzută.

Nu am putut să mă transfer ca profesor titular în oraș sau în țară, pentru că nu mi s-a eliberat recomandare profesională, deși solicitasem aceasta încă din luna ianuarie.

Rămânea o singură posibilitate, să aplic în învățământul privat în București. A existat interes din partea a doua instituții de prestigiu, iar discuțiile urmau să înceapă în august.

Tot la începutul lui 2018 am deschis și aplicația pentru Statele Unite. În februarie am finalizat-o: îmi plăceau organizarea și profesionalismul american, interesul pentru performanță, inovație și strategii didactice.

Au contat foarte mult experiența mea de profesor, matematica și dezvoltarea profesională din ultimii ani, pe strategii, inovație didactică și educație globală.

Limba engleză în afara matematicii a fost o provocare uriașă, dar am reușit să învăț limbajul profesional la un nivel rezonabil și într-un timp record.

Recrutarea mea a durat 6 luni, deși, de obicei, depășește și un an de zile. Un consorțiu şcolar public m-a angajat imediat și urma să aștept perioada adecvată angajărilor din licee, așa cum era demarată de fiecare liceu în parte.

Nu am așteptat mult, și primul liceu din consorțiu mi-a planificat probele de evaluare. Le-am promovat, mi-a plăcut liceul și am acceptat postul. În august am plecat în Statele Unite.

În acest an 2018, am învățat în materie de practică școlară ceea ce nu am reușit să văd atâția ani în țară.

strategii de predare-învățare bine definite și prezentate,

tehnici și practici de proiectare și desfășurare a lecției,

strategii de management al clasei,

cursuri despre conferințele cu părinții,

provocări induse de societate și comunitate,

probleme de siguranță, securitate, autoapărare, coduri de urgență,

tratarea cazurilor speciale și generale de sănătate, siguranță și comportamentul elevilor,

desfășurarea și gestionarea tuturor tipurilor de scenarii posibile în școală sau în sala de clasă.

Aici, educația este un proces real și continuu, în permanentă transformare și ajustare bazată pe feedback real.

Am încercat mai sus să prezint succint o parte din ceea ce se întâmplă în școala americană și mărturisesc că nu am epuizat toată varietatea de programe, practici și activități pe care le-am parcurs în Statele Unite.

O parte redusă din acestea se găsesc și la noi, dar într-o formă primară și neasimilată de sistemul real de educație.

Documentele copy-paste, conceptele care nu sunt respectate în practica școlară și superficialitatea activităților sunt doar câteva dintre neajunsurile educației în învățământul românesc.

Îmi amintesc deja cu oarecare nostalgie de workshop-urile pe tema «diferenței culturale» și de noțiunea de «șoc cultural» asociată cu adaptarea din primul an în Statele Unite.

E un fel de curba lui Gauss răsturnată, în sensul că vii în State cu un entuziasm maxim și trăiești un fel de «lună de miere» la impactul cu societatea și cultura americane, după care pierzi entuziasm și resurse interioare pe măsură ce încerci să faci față provocărilor de inserție în sistemul educațional și așteptărilor ridicate ale sistemului.

După 6 luni, ajungi să resimți punctul cel mai de jos al curbei tale de adaptare, «șocul cultural», după care începi să te ajustezi și să urci în următoarele 6 luni spre revenirea, poziționarea pe traiectorie și adaptarea totală.

În ceea ce mă privește, după 3 luni aici, consider că sunt tot în luna de miere. Am să rămân aici, nu o să cunosc șocul cultural și nu voi avea probleme de adaptare.

Cred că am venit deja adaptată pentru Statele Unite și mai cred că teoria curbei de adaptare s-a întâmplat în România. Practic, acolo am avut parte de un «șoc cultural», ca urmare a degradării din viața emoțională și de caracter a societății românești.

«Șocul cultural» și «șocul complacerii sau neputinței umane» le am încă în minte, așa cum le-am perceput când am constatat că asistența e mută la orice anormalitate și nedreptate, girându-le prin tăcere și aprobare la orice nivel.

De altfel, situația mea nu era unică în Colegiul din Severin. Au fost destule tensiuni, conflicte, pensionări anticipate sau medicale, profesori care au decis să plece din localitate sau în alte școli: se anunța cine va veni în locul lor înainte ca orice concurs să aibă loc.

Răspunsurile primite, dacă încercai să mergi în audiență, erau aceleași: «Știm, dar nu avem ce face, aceeași situație e și aici, rezistați!».

Ceea ce este în politica de la noi s-a infiltrat și în școală. În opinia mea, un asemenea mediu nu mai are legătură cu educația, școala și normalitatea, ci mai mult cu setea de conflict, putere și bani.

Din toate aceste motive, am plecat cât de departe am putut fără nicio urmă de regret pentru tot ce am lăsat în urmă. Am împachetat două valize, am încuiat apartamentul și gata.

Părinții mei au fost nevoiți să își vândă casa din Drobeta Turnu Severin și să plece la București. Au în jur de 80 de ani și au nevoie să fie lângă unul dintre copiii lor. O serie de vieți date peste cap.

Există însă o putere divină, o energie a Binelui din Univers. Într-o săptămână, aveam casă și mașină în Statele Unite, în condiții de excelență chiar și pentru standardele americane.

Privesc cu perplexitate la aceste lucruri pentru care am muncit un sfert de secol în România și mă întreb de ce am stat atâta amar de vreme acolo.

Deși știu exact răspunsul: pentru că o viață împlinită este o viață care aduce schimbare în Bine. Fericirea vine din Binele pe care îl faci celorlalți, indiferent unde ai trăi.

Sacrificiul pentru Bine este același pe orice meridian și pe orice paralelă a globului pământesc. Îmi pare însă rău că nu sunt lângă familia mea.

Profesia este foarte solicitantă aici și, dacă nu ești rapid, eficient și antrenat, nu reușești să faci față.

Imaginați-vă ore de curs de 85 de minute, cu pauze de 5 minute, fără timpi risipiți, fără secunde de întârziere și cu multiple sarcini de învățare, comunicare și organizare a clasei − toate acestea într-o școală care preia elevul cu o serie de activități și responsabilități care nu există în România.

În ceea ce privește comunicarea cu staff-ul școlii, cu conducerea sau cu colegii, imaginați-vă că trebuie să comunicați în maxim 20-30 de secunde o problemă și să fiți pregătiți pentru un răspuns de tot atâtea secunde.

Fiecare are sarcinile lui și nimeni nu are timp de pierdut.

Pentru a reliefa complexitatea activității din școală, trebuie să precizez că, într-un liceu de 1.000 de elevi, directorul este ajutat de șase asistenți pe diferite domenii de acțiune.

Eficiența este cuvântul de ordine. Nu există tradiționalul «stat de vorbă» de la noi.

Nu există telefon care să sune, nu există «soțul/soția, mama/tata, fiul/mătușa, agentul de asigurare/administratorul» care să te sune și cu care să vorbești în timpul programului de lucru.

În același timp, comunicarea multitudinii de probleme ce trebuie transmise și monitorizate se realizează prin email, o diferență culturală de luat în considerare, de altfel: 10-20 de emailuri zilnice sunt parte din activitățile paralele de realizat în pauze sau în perioada de planificare a lecției.

Platformele tehnologice în care funcționează întregul sistem școlar sunt un univers pe care nu îl putem imagina în România.

Diferența între scenariul orelor de clasă de aici și din România este comparabilă cu cea dintre prima generație de TV alb-negru și Smart TV-ul color cu ecran curbat, maximă rezoluție HD și Chromecast built-in.

Orice profesor și elev primesc un laptop și, respectiv, un Chromebook dotate cu softurile aferente, conectate la platforma tehnologică a școlii. Sunt setate astfel încât să nu poată fi utilizate decât în scopuri educaționale.

Smartboard-uri, proiectoare, table, televizoare și ecrane de proiecție uriașă există în fiecare sală de clasă.

Sala de sport e mai mare decât suprafața fostului meu liceu. Terenul sportiv e cât stadionul municipal al fostului oraș. Campusul școlar e cât suprafața tuturor liceelor și terenurilor școlare din orașul din care recent am plecat.

Așa cum intuiam după participarea mea, în 2012, la primul program internațional în SUA, explicația pentru gradul de civilizație și educație la care se găsește societatea americană rămâne aceeași, acum ca și atunci: profesionalism, eficiență, disciplină.

Îmi place extraordinar de mult: lucrezi în echipă, ai colaboratori care-și dau silința ca lucrurile să funcționeze, se discută și se conjugă eforturile.

Toți se așteaptă ca, dacă ai o problemă, să o comunici și să primești ajutorul echipei. Dacă echipa nu funcționează, trebuie anunțată din nou problema și se caută soluții până se reglează situația.

Diferența de mentalitate este că asemenea discuții și colaborări nu se interpretează din punct de vedere personal.

Vanitatea și orgoliile nu își au locul, iar atitudinea e permanent deschisă și receptivă, o atitudine strict profesională și nu una personală, după cum spuneam.

Nimeni nu judecă pe nimeni, nimeni nu este preocupat de ce face sau ce zice altul. Nimeni nu este recalcitrant și nimeni nu zice «da» dacă nu își respectă cuvântul.

Aici, datoria, standardele de calitate și profesionalismul sunt pe primul plan, și aceasta este explicația mea pentru tot ceea ce găsesc perfect, minunat și magic în existența pe pământ american».

Manuela Prajea,
Charlotte, Carolina de Nord

SHARE