Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) poate fi considerată drept una dintre cele mai eficiente din istoria României, care a iniţiat şi implementat în ritm accelerat importante reforme interne, care au creat premisele înființării statului român modern: secularizarea averilor mânăstireşti, reforma agrară, reforma învăţământului, reforma justiţiei,

Alexandru Ioan Cuza a fost înlăturat prin forță, prin lovitura de stat de la 11 februarie 1866, și  exilat. El a fost trimis la 13 februarie 1866 sub pază militară, în mare secret, dincolo de graniță.

Memoriile lui Th. C. Văcărescu, însărcinat cu misiunea de a-l scoate din țară, fost ofițer de stat major și aghiotant domnesc, a oferit informații despre ultimele ore petrecute pe pământul natal de domnitor.

În cupeul în care se afla domnitorul Cuza, având alături pe căpitanul Costiescu, erau pe capră credinciosul său servitor și vechi intendent al Palatului, Gabriel și Stan Popescu, care din momentul ridicării din Palat nu se dezlipise de Cuza, pe care, cu toată greutatea momentană a împrejurărilor, îl făcea să petreacă cu observații sincere și naive.

– «Nene Popăscule, – zicea Cuza , cu accentul său moldovenesc – dar ceea ce ați făcut d-voastră e grav, foarte grav!

– Așa e Măria Ta – răspundea Popăscu – dar n-avem ce face, căci așa voia poporul.

– Dar – urmă Cuza – eu în cealaltă noapte n-am văzut decât ofițeri și soldați, n-am văzut popor.

Am văzut pe Lecca căruia, eu, din locotenent, i-am dat două grade, acel de căpitan și de maior și aveam atâta încredere într-însul, încât i-am dat comanda vânătorilor, cel mai frumos batalion format de mine.

Apoi am văzut călare și înconjurând Palatul cu trupele sale pe colonelul Haralamb, pe care îl știam om de onoare și nu l-aș fi crezut niciodată capabil de asemenea faptă.

În sfârșit, am văzut pe colonelul Kretzulescu (Dimitrie – N.R.), pe care îl socoteam prieten devotat mie.

Ia spune-mi Popăscule, fratele său, Nicolae Kretzulescu, presidentul guvernului meu știut-a el ceva despre această conspirație?

– De! Măria Ta – răspunde Popescu – nu știu, dar cred că nu se poate să nu fi știut ceva, de vreme ce n-a luat nicio măsură spre a zădărnici lucrul.

– Ciudate lucruri, nene Popăscule, și care vor uimi lumea, când se va vedea și cum s-au petrecut».

Se cuvine, dimpotrivă, adevărului istoric – continuă Th. C. Văcărescu – rectificarea că N. Kretzulescu, șeful ultimului guvern al lui Cuza, fusese arestat în noaptea de 11 februarie, ca și ceilalți miniștri ai lui Cuza…

La Predeal se petrecu iarăși o scenă pe care mi-o relată comisarul I. Fălcăianu la întoarcerea sa la Câmpina.

Pe când se făceau formalitățile, arătate mai sus, vodă Cuza ceru să se adune vânătorii spre a-și lua rămas bun de la dânșii; ei se înșirară în fața biroului vamal, a cărui ușă rămase deschisă, așa încât se putea vedea înăuntru o cadră populară, reprezentând scena asasinării lui Mihai Viteazul în tabăra de la Turda.

Atunci printr-una din acele inspirațiuni ale momentului, de care știa să se folosească adesea fostul domnitor, arătând imaginea, zise soldaților:

«Vedeți voi, cum a fost trădat acest domn, așa m-ați trădat și voi. Să dee Dumnezeu ca într-o zi să spălați această pată de pe steagul vostru cu sângele vrăjmașilor țării. Rămâneți sănătoși!».

__________________

Abdicarea și exilul lui Alexandru Ioan Cuza

Opoziţia s-a coalizat împotriva domnului şi a regimului său (instituit de Cuza), după 2 mai 1864. Acest fapt a slăbit pozițiile domnitorului și a animat activitatea Monstruoasei Coaliții hotărâtă să-l înlăture.

Complotiștii au reușit să-și realizeze planurile atrăgând de partea lor unii lideri importanţi ai armatei (colonelul Haralambie şi maiorul Lecca) şi ai gărzii personale a domnitorului, și aşa l-au constrâns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–11/23 februarie 1866.

Pentru a înşela vigilenţa poliţiei, a fost organizată o recepţie în seara zilei de 10/11 februarie 1866, seară în care Cuza cina la palat cu doamna Elena. Cuza a fost înştiinţat că patru mii de oameni vor năvăli în palat şi îl vor sili să abdice. Domnitorul a cerut colonelului Haralambie şi maiorului Lecca, să dubleze paza palatului şi să îl asigure că oraşul este liniştit.

Spre dimineaţă, trupele au pătruns în palat, şi ofiţerii i-au înmânat domnitorului Alexandru Ioan Cuza spre semnare, documentul abdicării ce prevedea: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea mea pe Tron, depun astăzi 11 Fevruarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

Domnitorul a fost urcat într-o trăsură şi trimis la locuinţa lui Costache Ciocârlan; iar două zile mai târziu, a fost obligat să plece din ţară. Părăsind ţara, adresa membrilor guvernului cuvintele: ”Să dea Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine, decît cu mine”.

Abdicarea a fost posibilă şi din cauza contribuţiei pe care a avut-o însuși Alexandru I. Cuza, care într-un discurs (17 decembrie 1865), se arăta dispus să renunțe la tron în favoarea unui principe străin, precum prevedea una din dorințele divanelor ad-hoc din 1857.

Între 14 și 20 aprilie 1866 s-a organizat plebiscitul prin care a fost aprobată alegerea lui Carol ca domn al României. Provizoratul Locotenenței Domnești a luat sfârșit abia după ce Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Alexandru Ioan Cuza şi-a petrecut restul vieţii în exil. Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris unde şi-a manifestat interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie.

Ulterior, este acuzat de unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România, total fals după cum îi mărturisea lui Carol I, într-o scrisoare din 20 aprilie 1867.

Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, ca persoană privată, nu a reușit. Domnitorul Carol I a transmis cererile sale Consiliului de Miniștri, care a refuzat să acorde permis de intrare în țară, considerând că nu este oportun din cauza situaţiei politice din acel moment.

După o perioadă petrecută la Dabling, lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează şi se stabileşte, împreună cu soţia sa Elena, în Heidelberg, Germania.

Alexandru Ioan Cuza moare în data de 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. A fost înmormântat inițial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale.

La înmormântare au participat aproximativ 30.000 țărani, dar şi prietenii de o viaţă: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri. Discursurile funebre au fost rostite de Petre Grădișteanu, Andrei Vizanti, Nicolae Ionescu şi Mihail Kogălniceanu. După cel de-al doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iași.
Muzeul Naţional Cotroceni