3dots.ro

Misterul celor trei copii abandonați într-o gară din Barcelona, care au aflat cine sunt părinții lor abia 40 de ani mai târziu

Misterul celor trei copii abandonați într-o gară din Barcelona, care au aflat cine sunt părinții lor abia 40 de ani mai târziu

În căutarea părinților lor,  Elvira și frații ei, Ricard și Ramón – trei copii abandonați într-o gară din Barcelona pe când aveau doi, patru și cinci ani, au descoperit că familia lor are un trecut pe care nu și l-ar fi putut închipui vreodată, relatează The Guardian.

Pe 22 aprilie 1984, o fetiță de 2 ani și frații ei mai mari au fost duși într-o gară din Barcelona cu o mașină albă Mercedes-Benz, condusă de prietenul francez al tatălui lor, Denis.

Denis a parcat lângă Estación de Francia, a doua cea mai aglomerată stație de cale ferată din Barcelona, și i-a dus pe copii în interiorul gării, acolo unde le-a spus să îl aștepte până le cumpără dulciuri.

Copiii au așteptat, dar Denis nu s-a mai întors. Atunci când Elvira a început să plângă, un angajat al gării i-a întrebat dacă s-au pierdut, iar Ramón, care știa să vorbească franceză și spaniolă, i-a explicat situația lor.

La sosirea polițiștilor, copiii nu au știut să le spună numele părinților. Nu au putut nici măcar să le zică numele lor de familie sau unde trăiau – cu excepția faptului că, până de curând, au locuit la Paris.

În ciuda lipsei de informații, poliția nu și-a făcut griji: copiii nu sunt de obicei abandonați fără nicio explicație, mai ales câte trei deodată și mai era și faptul că micuții purtau haine de firmă.

Autoritățile spaniole se așteptau ca în scurt timp cineva – o rudă, un prieten de familie – să le semnaleze dispariția, moment în care misterul s-ar fi rezolvat de la sine. Ca atare, nu au făcut niciun efort ca să alerteze presa sau să apeleze la ajutorul populației pentru a-i identifica.

În acea seară, copiii au fost aduși într-un orfelinat din Barcelona, iar trei zile mai târziu au fost mutați într-un centru pentru îngrijirea copiilor vulnerabili aflat centrul orașului.

Timpul a trecut și nimeni nu a semnalat dispariția copiilor și nici nu i-a căutat.. Personalul centrului de îngrijire a copiilor a remarcat faptul că atunci când venea vorba despre părinți, cei trei nu avea nimic de spus sau încercau să evite subiectul.

Câteva săptămâni mai târziu, Marisa Manera, un psiholog educațional, a remarcat o imagine a celor trei frați afișată pe un panou aflat într-un birou al serviciilor sociale din Barcelona.

Marisa și soțul ei, profesor, Lluis Moral, care mai avuseseră în grijă copii, s-au decis să le ofere celor trei o nouă casă.

În vara acelui an, cei cinci au mers într-o excursie cu cortul în delta râului Ebru. Din discuțiile cu cei mici, cei doi soți au remarcat faptul că ei nu știau cum îl cheamă pe tatăl lor, dar își aduceau aminte cele trei mașini ale lui: un Porsche negru, un Jaguar verde-gri și un Mercedez-Benz alb.

Atunci când, în timpul acestei excursii, copiii au zărit o mașină asemănătoare cu cea condusă de tatăl lor, Elvira a exclamat bucuroasă, ca și când părinții ei s-ar fi întors: ”Uite, mașina lui tata!”

În 1986, Marisa și Lluis i-au adoptat oficial pe Elvira și pe frații ei. ”Au obținut familia cu trei copii pe care și-au dorit-o mereu și noi am câștigat lozul cel mare”, povestește Elvira, acum o femeie de 41 de ani.

Familia a rămas unită, iar copiii au dus o viață lipsită de griji în Barcelona.

Copiii aveau foarte puține amintiri despre viața lor de dinainte de ziua în care au fost abandonați. Printre ele se regăsesc scene din Franța, la Paris și în provincie, și călătorii în Elveția și Belgia.

Cei trei își amintesc mașinile tatălui lor, un amalgam de locații pe care le-au vizitat și o persoană care le-ar fi putut fi bunică și care îi punea pe copiii să bea lapte de fiecare dată când mergeau la ea.

Cu trecerea timpului, maturizându-se, Elvira a început să-și pună întrebări cu privire la identitatea părinților lor biologici și motivul pentru care i-au abandonat.

În momentul în care a rămas însărcinată, Elvira a început să se simtă neliniștită cu privire la cât de puține lucruri știa despre familia ei biologică. Curiozitatea ei a devenit încă și mai mare după nașterea celui de-al doilea copil în 2017.

Privindu-și proprii copii, Elvira și-a imaginat că doar un eveniment de-a dreptul tragic  i-ar fi putut împinge pe părinții ei să își abandoneze copiii. Apoi, un alt lucru a frapat-o: ”Ce copil de cinci ani nu poate să zică numele părinților lui?”

În decembrie 2020, Elvira și-a făcut un test ADN. Rezultatul a surprins-o: din baza de date a companiei la care apelase, cele mai multe probe al căror tipar se potrivea cu al ei proveneau de la persoane din sudul Spaniei și doar foarte puține erau din Franța.

”Asta a fost un șoc. Eram convinși că suntem francezi” a spus Elvira. Totuși, rezultatele au fost foarte vagi – persoanele care ar fi putut fi înrudite cu Elvira și pe care ea le-a contactat ori au ignorat-o, ori nu i-au putut oferi mai multe informații.

Cu toate astea, Elvira nu era pregătită să se dea bătută. Le-a mărturisit fraților ei și mamei adoptive că a încercat să își găsească părinții biologici.

Două zile mai târziu, Marisa le-a arătat decupaje din ziare pe care le-a păstrat încă din 1984, la scurt timp după îi luase în îngrijire.

Articolele vorbeau despre un cetățean francez – Raymond Vaccarizzi – un cap al mafiei din Lyon care se mutase în satul L’Escala de pe coasta spaniolă, la 120 de kilometri nord de Barcelona, din cauza acțiunilor intense ale poliției franceze împotriva bandelor mafiote.

Vaccarizzi avea o reputație violentă. El conducea o rețea de prostituție și era implicat în activități de extorcare.

În 1983, mafiotul a fost arestat pentru crimă și trimis în La Modelo – o închisoare construită în secolul al XIX-lea într-un cartier rezidențial aglomerat din Barcelona.

Pe data de 14 iulie 1984, Vaccarizzi a fost ucis în timp ce discuta de la o fereastră aflată la un etaj superior al închisorii cu soția lui, Antoinette, o fostă lucrătoare sexuală, care se afla pe o stradă alăturată clădirii penitenciarului.

Un lunetist aflat pe acoperișul unui bloc cu șase etaje de pe partea opusă a străzii pe care se află închisoarea, l-a împușcat în cap pe liderul mafiot.  Două gloanțe l-au lovit pe Vaccarizzi – o acțiune foarte spectaculoasă și executată profesionist despre care s-a scris mult în presă la vremea respectivă.

Au circulat informații conform cărora asasinul ar fi fost îmbrăcat în haine de preot, ar fi folosit o pușcă de vânătoare și că s-ar fi antrenat cu o unitate de elită din armata franceză.

Nimeni nu a plâns la înmormântarea lui Vaccarizzi. Poreclit ”Diavolul”, mafiotul fusese o persoană foarte violentă, ucigându-și trei dintre rivali.

După moartea lui, Antoinette a dispărut din Spania, iar fiul lor adolescent, abandonat în L’Escala, a fost luat în grijă de o familie dintr-un grup mafiot rival.

”Teoria noastră era că voi ați putea fi copiii lui”, le-a spus Marisa celor trei frați despre legătura dintre aceștia și Vaccarizzi. Marisa se temea chiar că mafioții ar putea fi să îi urmărească în secret pe copii.

”Asta m-a uluit, dar orice părea posibil”, a spus Elvira.

Ramón, însă, a respins complet ideea că el, Elvira și Ricard ar fi copiii lui Vaccarizzi. El își aducea aminte că tatăl lor era un bărbat care avea ”o aură de învingător” și părul alb, iar  Vaccarizzi era brunet și arăta foarte diferit de cum își amintea Ramón că ar fi fost tatăl lor.

În documentele oficiale despre abandonul copiilor, doctorii și îngrijitorii care s-au ocupat de ei au scris că familia a locuit cu Denis – bărbatul care i-a condus pe copii la gară în ziua în care au fost abandonați – și soția lui Denis.

Mai mult, copiii nu și-ar mai fi văzut mama de mult timp, iar tatăl lor le spusese că ea ”nu îi mai iubea”.

Cu toate că frații nu credeau că ar fi înrudiți cu mafiotul asasinat în anii ’80, Ramón a povestit că își aduce aminte că odată a găsit un pistol într-o casă în care stătea cu frații lui și că, în joacă, a tras cu el. Arma a avut un recul precum o armă adevărată iar tatăl lui a fost furios.

Nu este singura amintire interesantă pe care Ramón o are despre tatăl lui. Într-o altă zi, acesta i-a condus pe copii până în fața unui restaurant de lângă o plajă și i-a lăsat în mașină cu motorul pornit.

Tatăl lor s-a întors câteva minute mai târziu cu fața însângerată. ”Îmi aduc aminte tensiunea din mașină când am plecat”, și-a amintit Ramón.

Ricard are și mai puține amintiri din acea perioadă, dar sunt la fel de vii: tatăl lui parcând un Porsche negru deasupra unei stânci înalte; un apartament cu lambriuri de lemn de la Paris din care se vedea Turnul Eiffel; o vizită la spitalul în care era internat tatăl lor. Scenele păreau desprinse dintr-un film noir franțuzesc cu gangsteri.

Elvira a discutat cu Ramón posibilitatea de a folosi hipnoza pentru a pătrunde a recupera amintiri pierdute din memorie, dar psihologii au avertizat-o că această metodă ar putea să producă amintiri false sau să le distrugă pe cele reale.

În luna martie 2021 Elvira a acceptat, cu mari rețineri, să își spună povestea într-o emisiune de seară a unui post de radio din Catalonia.

Peste 150.000 de oameni din Catalonia au ascultat emisiunea, iar prieteni și colegi și cunoscuți i-au trimis mesaje ca să își exprime surprinderea și să o întrebe de ce a păstrat secretul despre trecutul ei. Alții s-au oferit să o ajute.

Un detectiv amator de 54 de ani din Franța, Carmen Pastor, a făcut prima descoperire importantă la două luni de la difuzarea interviul Elvirei.

Într-un ritm de muncă susținut, în care lucra și câte 14 ore pe zi, Carmen Pastor a reușit identifice o rudă foarte îndepărtată a Elvirei care avea o stră-stră-străbunică în comun care i-a spus că povestea celor trei copii abandonați îi sună cunoscut.

Pe data de 15 mai, Carmen a sunat-o pe Elvira să-i spună că i-a găsit o parte din familie. ”Doar ce am vorbit cu vărul tău de gradul doi. Ea mi-a explicat că este vorba de trei copii care au dispărut, iar pe cel mai mare dintre ei îl chema Ramón”. Dacă familiile erau într-adevăr înrudite, pe părinții copiilor îi chema Ramón și Rosario.

Elvira a fost apoi contactată de alți veri și verișoare. Una dintre ele, Mari, i-a arătat o poză. Elvira și-a dat seama că se uită la ea pe vremea când era un bebeluș, iar frații ei erau copii mici.

Apoi a văzut o poză cu o doamnă în vârstă. ”Ea este bătrâna cu laptele!” a exclamat Ramón. Era bunica lor, Inés, care murise în 2013.

Dar ceea ce i-a atras cel mai mult pe cei trei frați la pozele în care apărea un bărbat și o femeie care îi împingeau în cărucior, îi luau în brațe, se jucau cu ei, îi hrăneau și stăteau cu ei pe balcon și pe plajă, în parcuri și în mașină, inclusiv într-un Jaguar verde de care băieții își aduceau bine aminte.

Pentru prima oară după aproape 40 de ani, Elvira își revedea părinții. Numele lor erau Ramón Martos Sánchez and Rosario Cuetos Cruz.

Ramón arăta elegant, avea un zâmbet larg și un păr bogat cărunt și dat pe spate. Rosario era o femeie foarte frumoasă, cu părul brunet și lung. Cei aveau 34, respectiv 35 de ani atunci când copiii lor au fost abandonați.

Prima parte a misterului tocmai ce fusese rezolvat: frații știau acum cine sunt părinții lor biologici. Următoarea întrebare era clară: unde erau ei acum?

Din păcate, niciuna din rudele pe care de-abia le cunoscuseră nu cunoștea unde s-ar fi putut afla. Nimeni nu mai auzise nimic despre ei din 1983.

Elvira s-a adresat apoi familiilor părinților. Din partea tatălui nu mai era nimeni în viață. Tatăl ei a avut șase frați, dar mătușa ei Luisa, care a trăit cel mai mult dintre cei șapte, murise înainte ca Elvira să o mai poată contacta.

Rudele mamei sale trăiau la Madrid. În timpul vizitei, Elvira și frații ei au descoperit că tatăl ei, la fel ca unul dintre frații lui, spărgea locuințe.

În 1978, Ramón senior a fugit în Franța împreună cu Rosario după un schimb de focuri cu poliția spaniolă. Inițial, cei doi au locuit la niște rude la Paris, dar după o ceartă, cuplul s-a mutat, însă nimeni nu mai știe unde.

În Franța, tatăl Elvirei și-a diversificat activitățile criminale, făcând acum trafic cu bani falși, bijuterii și alte bunuri de valoare.

Anii ’80 au fost o perioadă cu spargeri spectaculoase de bănci și nu ar fi imposibil ca tatăl Elvirei să fi fost implicat în unele dintre ele.

Frații Elvirei își aduc aminte că familia lor avea o cutie plină cu pietre prețioase strălucitoare și un borcan cu monede – tatăl lor se lăuda la acea vreme că locuința lor era ca Fábrica de la Moneda y Timbre, monetăria națională a Spaniei.

Rosario a avut trei copii cât timp familia a locuit în Franța, aceștia păstrând legătura cu rudele din Spania prin scrisori, vederi, poze și apeluri telefonice, iar copiii erau trimiși uneori la Madrid să petreacă timp cu bunica lor, Inés.

Dar, în luna mai a anului 1983, cu aproape un an înainte ca cei mici să fie abandonați, comunicarea dintre cele două părți s-a oprit. Uneori, o franțuzoaică suna rudele Elvirei din Spania și striga ”Ramón” și ”Rosario”, dar pentru că nimeni nu vorbea franceză, nu s-au putut înțelege, iar apelurile au încetat la un moment dat.

Neavând încredere în autorități, rudele din Spania nu au raportat dispariția familiei din Franța. În timpul ultimei conversații telefonice dintre mătușa Elvirei, Felisa, și Rosario, cea din urmă i-a spus că Ramón senior era foarte bolnav; alte rude au dezvăluit că tatăl Elvirei a stat mai mult timp la o clinică de tratare a tuberculozei de lângă Paris.

Elvira știe că a avut parte de o viață mult mai bună cu Maria și Lluis decât ar fi putut avea cu părinții biologici. ”Aș fi crescut diferit, aș fi dezvoltat o personalitate și valori diferite dacă aș fi cu ei”.

În afară de soarta părinților, pentru Elvira mai rămasese o întrebare care nu își găsise încă răspunsul: de ce au fost abandonați?

Înainte să dispară, tatăl ei i-a spus unui văr că era aproape de a realiza un furt sau o afacere de proporții. Poate că și-a depășit prea mult statutul și a fost lichidat. Sau poate că altceva, încă și mai nefast, avusese loc.

Alte scenarii posibile ar fi că Ramón și-a omorât soția sau că părinții Elvirei au fost uciși de un grup criminal rival sau că au murit într-un accident și au fost îngropați în secret.

Ramón senior și Rosario ar fi avut acum 70 de ani. Elvira știe că faptul că nu au încercat niciodată să își contacteze rudele înseamnă că cel mai probabil au murit – se poate să fi căzut victime unor criminali care erau foarte pricepuți la a-și face victimele să dispară.

Ultimii doi ani de căutări și investigații neîncetate în care a fost ajutată de multe rude, prieteni și voluntari i-au demonstrat că există multă bunăvoință în lume și i-au păstrat în viață speranța că la un moment dat va reuși să dezvăluie complet misterul dispariției părinților ei.

”Nu știi niciodată când va apărea ceva nou. S-a mai întâmplat în trecut și ar putea să se întâmple din nou”, spune Elvira.

© 2024 - 3DOTS DIGITAL MEDIA BUREAU
Powered by VA Labs