Director la stat, imigrant în Germania: «Primii bani i-am câștigat săpând grădina unui fost subaltern din România»

18 Aug 2020 | scris de Anita Raicu

În toamna anului 1992, timișoreanul Walter Crișan și-a luat de mână soția Dorina și fiica Bianca, de doar 9 ani, înrâit să lase în spate Jimbolia natală pentru un viitor incert, dar îmbrăcat în speranță departe de casă.

Director la stat, imigrant în Germania: «Primii bani i-am câștigat săpând grădina unui fost subaltern din România»

După 27 de ani de muncă onestă și deloc ușoară, etnicului german din România a devenit ”polizei Recklinghausen”, câștigându-și respectul comunității în care aplică legea - un orășel cochet din landul Renania de Nord-Westfalia.

Absolvent de Drept în România, provenit dintr-o familie din Timișoara care nu ducea grija zilei de mâine, Walter Crișan conducea Centrul Cultural al orășelului Jimbolia atunci când s-a pornit valul Revoluției din decembrie 1989.

Schimbarea de regim pornită chiar din inima Banatului nu l-a lăsat fără reacție pe tânărul director de instituție de stat.

Dornic să impună stilul vestic, importat puternic în anii post-revoluționari, a avut curaj să meargă până la București, ca să-și ia licența de DJ.

A trecut cu brio examenul obligatoriu și pășise în cercul select al posesorilor de atestat de liber profesionist al meseriei de DJ.

Erau doar patru ”meseriași” în toată țara. Românul are și acum carnetul, ținut în cutia în care păstrează livretul militar al său, al tatălui și al bunicului!

Walter umplea discotecile zonei, dar distracția n-a fost pe placul primarului din Jimbolia, Mircea Românu. În vara anului 1992, prietenia celor doi s-a făcut țăndări, iar conflictul n-a trecut neobservat.

Pe plan regional, publicația ”Realitatea bănățeană” a reflectat disputa pe o pagină întreagă de ziar. Iar Walter, în mod contrar față de cum avea să-i curgă viața, nu concepea să plece din Jimbolia, deși era la mare modă să emigrezi.

”Eu sunt etnic german și nu vreau să plec din țară…”, spunea Crișan, în iunie 1992, afirmație consemnată de presa vremii.

Împotriva voinței sale declarate public, laudat la București pentru activitate la nivel local, dar încondeiat de oprobiul edilului, Walter Crișan n-a dorit să mai rămână o zi în țara-n care s-a născut.

S-a consultat cu soția, a umflat roțile Mercedesul 220 la care ținea ca la ochii din cap și înapoi s-a uitat doar ca să-și îmbărbăteze părinții.

Primiți în lagăr de imigranți
În Germania, pe cei trei membri ai familiei Crișan i-a întâmpinat un lagăr de imigranți deloc primitor, în Unna-Massen. Tripleta din Jimbolia și-a luat număr de emigrare și a așteptat vremuri mai bune.

Walter putea cere pe loc azil politic, invocând persecuția Primăria Jimbolia, dar nu ar fi fost o soluție convenabilă, pe termen lung. Ar fi avut drepturi restrânse, iar orizontul i s-ar fi îngustat.

Cu situația la zi incertă, nici nopțile nu treceau ușor. ”Până să-mi definitivez situația, dormeam în mașină și mă spălam pe unde apucam”, îi tremură bărbia de emoție lui Walter.

Ca jurist, și-a stors creierii citind legile germane și, ajutat de un funcționar cumsecade, a găsit soluția cu care să străpungă filtrele severe de emigrare: o situație excepțională în familie. I-a zburat gândul la tatăl său, operat în țară de cancer pulmonar.

S-a întors acasă, la părinți, și le-a cerut ceea ce nu credea vreodată: să-l însoțească în Germania.

Familia l-a întâmpinat cu un mesaj sever: ”Noi nu plecăm de aici! Te ajutăm cu orice vrei, cu bani, cu tot-tot-tot, dar de plecat noi nu plecăm”!

”A căzut cerut pe mine! Nu știam ce să fac. Plângeam și nu vedeam nicio soluție. Am plecat la crâșmă. Am băut toată noaptea de supărare”, îi vine să râdă lui Walter.

Când s-a întors de la cârciumă, părinții lui aveau bagajele la ușă și decizia luată: ”Ne-am îmbrăcat, plecăm în Germania. Dacă pe tine te ajută asta, noi mergem cu tine”.

I s-a rupt inima de tatăl său, care simțea că drumul său este doar dus. ”Și-a luat cu el cele mai de preț obiecte. Nu se despărțea niciodată de cheile de la bicicletă și de cele de la atelierul cu scule. Le-a luat în Germania”.

Cuvintele care-l dor cel mai tare și care umplu cu picături obrazul omului care în Germania luptă contra celor mai duri infractori i le-a spus tot tatăl său: ”Dacă se întâmplă ceva cu mine, mă arunci din mașină și pleci mai departe”!

Trimis într-o zonă cu refugiați
La revenirea în Germania, alte interogatorii, alte hârtii de completat. Și, în sfârșit, răspunsul așteptat.

”Am primit o cameră, o punguliță cu mâncare și niște acte provizorii. Dormeam într-o cameră în care era paturi suprapuse. Mai aveam o masă și patru scaune. Asta era tot ce aveam”, își amintește.

Repartiția l-a apropiat și mai mult de depresie. Cu câțiva bani de buzunar, a fost detașat la Döbersing, în regiunea Bayern.

”Acolo am petrecut perioada de acomodare în Germania. Era ca la țară la noi, doar că stăteam într-un apartament de bloc. O zonă pustie, cu tot felul de refugiați, familii de ruși, de ucraineni”.

”Asta nu e o meserie!”
A urmat crâncena perioadă de supraviețuire, în care s-a lovit cu capul de toate problemele unui străin.

Trebuia să trăiască din ceva, iar soluțiile nu erau multe: ”Soția făcea curățenie prin case. Pe mine, toți mă întrebau ce am lucrat în România. Le-am zis că am fost director, angajat la stat. «Bine, dar asta nu e o meserie»! Ei așteptau să le spun că sunt lăcătuș, zidar, ceva care să le folosească…

Eram nevoit să muncesc, ca să pot întreține familia. Primii bani i-am câștigat săpând grădina unui fost subaltern de-al meu, un coleg de la cariera de argilă care aparținea de Ceramica Jimbolia, Anton Nubăr. La fabrică, eu eram adjunctul serviciului CTC (n.r. – Controlul Tehnic al Calității).

Pentru munca depusă am fost plătit cu 50 de mărci. Aceștia au fost primii mei bani câștigați în Germania”.

Vorba care l-a urmărit toată viața
Banii nu erau suficienți, așa că Walter era într-o permanentă căutare de surse de venit.

”Soția făcea curat în casa unui avocat. Mi-a găsit acolo de muncă. Am cărat pietre cu brațul, la construcția mansardei”.

Și iarăși îi vine a râde, căci simte că viața i-a dat o lecție.

”Când eram la Jimbolia, tata mă chema să-l ajut să culeagă via. Eu îi spuneam: «Știi ce scrie ce ușa de la biroul meu? Director»! Știi ce mi-a zis tata atunci? «O să vină vremea când n-o să mai ai de cules via și o să faci munci sub nivelul culesului viei!». Vorba asta m-a urmărit toată viața. La asta m-am gândit când căram pietre cu brațele!”.

Walter Crișan a mai lucrat la o sală de fitness, s-a angajat apoi la o firmă de pază până a urcat la Tribunalul Social din Dortmund. Iar din 2008 are o funcție importantă în Poliție. Treptele din carieră au însemnat școli și examene, subînscrise unei permanente curse de perfecționare.

”Nu sunt pensii speciale”
Îi trezește pe românii veniți cu speranțe prea mari în Germania povestindu-le că viața în landuri nu este ce văd ei la televizoarele din România, iar bariera de limbă este de netrecut:

”Aici, la Poliție, salariul este bine specificat, între 2.000 și 3.000 de euro, în funcție de grad. Nu sunt salarii de zeci de mii de euro, nu sunt pensii speciale, ca în România.

Când vedeți câte un deputat sau un ministru german căruia îi cade talpa de la pantofi, păi să știți că aia e situația reală, nu e o imagine falsă. Aici, pe bugetari nu-i dă averea afară din casă”. 

”Prăjitura s-a împărțit între golani!”
Situația politică din România îl fierbe pe Walter Crișan. Consideră că totul a pornit greșit în capitalismul românesc. 

”Prăjitura s-a împărțit între golani, nu între oamenii normali și muncitori! Oamenii de valoare au fost dați la o parte”.

Urmărește oftând posturile TV românești și îi vine să sune în țară, când vede că realitatea din străinătate este prezentată deformat, ca și cum în Germania ar curge doar lapte și miere.

Pe români îi avertizează că viața nu este cum le-o prezintă plasma de la București și că o carieră trainică să construiește suferind și în timp: ”Sufăr pentru români. Îmi dau lacrimile pentru valorile pe care le avem în România, dar mentalitatea trebuie schimbată”.

Mama i-a murit de inimă rea
Aduși mai mult cu forța, părinții lui Walter Crișan nu s-au adaptat în Germania. Tatăl lui a decedat la câteva luni după ce a făcut cunoștință cu traiul nemțesc, pe 4 ianuarie 1993, iar cea care i-a dat viață a agonizat alți 13 ani. 

”Mama a murit de inimă rea, în 2006. Nu mai avea cercul potrivit de prieteni. În țară, la Jimbolia, nimeni nu se putea angaja la stat fără aprobarea ei, conducea Consiliului de Femei.

A suferit că n-o mai suna nimeni, nu mai era căutată. Nu s-a putut rupe de mentalitatea românească: «Sărut mâna, doamna Crișan», adică stilul ăla de la noi, știți voi… A suferit un preinfarct, a avut și alte boli psihice plus depresii. Am îngrijit-o acasă”.

Walter, polițist german, dar cu talent brazilian!
Walter Crișan a lăsat în România o carieră neterminată de fotbalist. A fost coleg, la juniori, cu Aurel Șunda, a trecut și prin divizia a doua, la CFR Timișoara.

Urme adânci a lăsat la Ceramica Jimbolia, în liga a 3-a. I s-a dus vestea de junior talentat și l-a cumpărat Unirea Tomnatic, primul sat din România cu formație în liga secundă. ”Satul era cunoscut pentru exportul de piersici. Ne plăteau în produse, nici n-aveam ce să fac cu atâtea piersici pe care le aduceam acasă”, povestește Walter.

Fotbalul i-a dat întâlnire lui Crișan și în Germania, după o pățanie ca-n filme. A ajuns în Oberliga, a treia divizie a nemților, acum al 5-lea eșalon.

”Stăteam atârnat de gard și, la un joc între prima echipă și echipa a doua a celor de la Rot-Weiss, antrenorul avea nevoie de un om de umplutură la formația de rezerve. Mă țineam bine fizic, mergeam la o sală de fitness, unde și lucram…

Am intrat pe teren și le-am băgat iarba-n fund ălora de la prima echipă! Țineam 1.000-1.500 de duble pe picior, lor le sărea mingea-n nas după 50! Era diferență mare. După ce am dat gol la acel meci-test, m-au pus direct antrenor-jucător la echipa Rot-Weiss Essen-Steele!”.


CLICK - Follow us on Google News