Povestea iubirii dintre Liviu Rebreanu și actrița Fanny Rădulescu, subiectul bârfelor mondene ale vremii

Scriitor apreciat şi o persoană discretă de felul său, Liviu Rebreanu a devenit subiectul bârfelor mondene după ce s-a îndrăgostit nebuneşte de o actriță, Fanny Rădulescu.

”Astăzi aş vrea şi eu să nu iubesc, aş vrea să fiu iar mândru, ambiţios, cuceritor…

Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit! Dacă aş şti cânta din syrinx, te-aş duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, şi ţi-aş şopti la ureche cântecul celor iubiţi. Atunci poate ai pricepe şi tu că iubirea nu cunoaşte ceea ce lumea numeşte «a fi iubit».

Te iubesc pentru că mă iubeşti – acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc – aici începe iubirea.

Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii“, îi scria, în 1912, Liviu Rebreanu celei care avea să-i devină soţie, marea lui iubire, actriţa Fanny Rădulescu, rânduri publicate în volumul ”Mărturisire“, care au devenit una dintre cele mai frumoase declaraţii de dragoste din istoria literaturii româneşti.

Liviu Rebreanu a întâlnit-o pe Fany Rădulescu în 1911, la Teatrul Naţional din Craiova, unde era secretar literar.

Ştefana Rădulescu sau Fanny, cum îi spuneau prietenii, absolvise Conservatorul de Artă Dramatică, avea 26 de ani şi o fetiţă, în vârstă de trei ani şi jumătate, dintr-o relaţie anterioară.

Rebreanu a fost cucerit pe loc de farmecul tinerei actriţe, care l-a învăţat ce înseamnă să te abandonezi total în braţele iubirii.

”Astăzi însă ştiu şi înţeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri îşi închipuiesc că nu au trebuinţă de inimă; ei nu vor decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârşit, că şi în iubire succesul e tot.

Dorinţele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulţumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată. Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca şi credinţa.

În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aştepţi probe niciodată. Tot ce nu e supunere şi devotament nu e iubire“, îi mai scria Liviu Rebreanu partenerei sale.

Pe 19 ianuarie 1912, la doar un an de când se întâlniseră, s-au căsătorit. Ca gest suprem de iubire Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să fie oficializată și recunoaşterea micuţei Florica, deşi era ilegal.

”Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman.

Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie, cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal.

Din falsul juridic de recunoaştere începe o degringoladă  morală pentru cei trei, pentru familiile lor şi spectacol pentru mediul social apropiat.

Se ajunge apoi la ruperea raportului de comunicare între tabere şi îndepărtarea scriitorului de familia de origine“, explica Teodor Tanco în cartea ”Despre Liviu Rebreanu“.

Fanny nu doar că l-a copleşit cu o dragoste la fel de intensă pe scriitor, dar și-a abadonat cariera de actriţă punâd familia pe primul plan.

”Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovarăşului ei“, spunea însuşi Rebreanu într-un interviu.

În perioadele în care nu erau împreună, cei doi îndrăgostiţi îşi trimiteau scrisori interminabile.

Epistolele arătau ataşamentul, dăruirea şi iubirea fără limite ale scriitorului Liviu Rebreanu faţă de Fanny şi de fiica lor, pe care o alinta Puia.

Invariabil, scrisorile începeau şi se terminau cu formulări precum: ”Sfânta mea soţie şi iubită nevestică“, ”Mult iubitele mele suflete“, ”Fănicuţul meu drag“.

Cu siguranţă, personalitatea jovială a soţiei l-a inspirat pe Rebreanu. Actriţa nu doar că a reuşit să-l completeze excelent, ci l-a susţinut necondiţionat, motiv pentru care s-a bucurat de toată dragostea şi admiraţia soţului. ”Când Fanny merge bine, merg toate bine!“, obişnuia să spună Liviu Rebreanu.

Un moment istoric din cariera literară a lui Liviu Rebreanu, dar şi a culturii româneşti, a fost finalizarea romanului ”Ion“, consemnată printr-o scrisoare trimisă de Fanny, la 20 iulie 1920. Din acele rânduri reiese clar că Fanny trăia reuşitele soţului ei ca şi cum ar fi fost ale ei.

”Liviu meu, nici o emoţie din viaţa mea nu poate egala vijelia de sentimente care m-a încercat la primirea vestei terminării lui «Ion». Zile şi nopţi, luni şi ani mi-ai împletit iubirea în sufletul tău, alături de acest «Ion».

Aş vrea să-ţi sărut mâna, care ani întregi, fără preget, în mijlocul bucuriilor şi a grijilor, a aşternut pe hârtie, la comanda geniului tău, slovă lângă slovă, ca să-mi dăruieşti mie neasemuitul tău «Ion».

Sunt mândră! Mândria mea este atât de puternică, încât aş vrea să-ţi trimet o scrisoare lungă, dar vai, sunt atât de neîndemânatică. Tu eşti acela care a trezit în mine viaţă nouă.

Sunt însetată să citesc tot ce-mi dai. Sunt ca pământul scorojit, care primeşte ploaia sorbind-o cu toată lăcomia fierbinţelii lui. Liviu meu, aş vrea să fac pentru tine tot ce doreşti şi nu doreşti.Tu eşti Dumnezeul meu!

Îţi mulţumesc. Este oare expresie mai potrivită, mai aleasă? Nu ştiu. Ştiu doar că tu ai înţeles tot gândul meu, tot sufletul meu, de aceea îţi dăruiesc cu smerenie, pe veci, toată iubirea mea.“

Din viaţa de cuplu nu au lipsit însă nici dramele, alimentate de gelozia greu de controlat a actriţei, adesea tulburată de diverse doamne şi domniţe care-l curtau pe scriitor.

Certurile se terminau întotdeauna cu ameninţările tinerei Fanny că îl va părăsi şi se va întoarce la doctorul N. Bălcescu, tatăl fetiţei ei. ”Nicio femeie din lume nu mi te poate înlocui nici măcar o clipă“, o asigura scriitorul, însă nu era de ajuns.

Potrivit lui Nicolae Gheran, cel care a realizat singura ediţie integrală a operelor scriitorului, Fanny era deosebit de impulsivă când venea vorba de alte femei. Atât de orbită era de gelozie, încât la un moment dat ar fi rupt o umbrelă în capul actriţei Puia Ionescu, care se îndrăgostise de Rebreanu.

Numărul actriţelor care-i făceau avansuri nu era de neglijat, însă el obişnuia să le respingă cu diplomaţie. Au fost însă şi câteva misterioase pe care scriitorul, trecut de 50 de ani, le-a invitat la casa lui din localitatea Valea Mare.

În antiteză cu trăirile adoratei sale neveste, Rebreanu mărturisea: ”Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal!

Aş vrea să sufăr, aş vrea să scrâşnesc din dinţi, să-mi smulg părul şi să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puţin, aş şti că trăiesc, aş înţelege, poate, ce însemnează a iubi…“.

Liviu Rebreanu se bucură, în perioada interbelică, de recunoaşterea deplină a valorii sale literare, dar şi de popularitate.

Întrebat într-un interviu dacă e bogat, Liviu Rebreanu a răspuns: ”Stau în casă cu chirie. Am patru pogoane cu vie la Valea Mare, lângă Piteşti. Desigur că biblioteca pe care o vezi valorează ceva.“

Într-un articol din ”România Literară“, scriitoarea Ioana Pârvulescu scria că Liviu Rebreanu a fost unul dintre rarii scriitori interbelici care trăiau bine din scris.

În timp ce Camil Petrescu se plângea, în 1929, că abia a scos de la editură 5.000 de lei, iar în 1931, deşi publicase deja un roman bun, trebuia să amâne  plata apei, care era de 333 de lei, pe Rebreanu, în aceeaşi perioadă, editurile se băteau, cu avansuri enorme şi cu oferte menite să le asigure exclusivitatea.

În 1932, anul ”Răscoalei“, băncile nu ezită să-i împrumute sume cu patru-cinci zerouri. Scriitorul are automobil şi şofer, lucru care nu trece neremarcat.

Soţia scriitorului provenea dintr-o familie cu o situaţie materială bună. Tatăl ei, Iancu Rădulescu, era avocat şi om politic, fost prefect de Argeş, în timp ce mama sa, Alexandrina, era nepoata Mitropolitului Nifon.

După moartea lui Iancu Rădulescu însă, Alexandrina şi cei cinci copii au risipit averea familiei. Cu toate acestea, Fanny a fost cumpătată şi foarte calculată, reuşind să susţină familia în perioadele în care scriitorul nu a putut.

Atât cărţile, cât şi funcţiile pe care le-a ocupat, de la cea de director al Teatrului Naţional până la şefia Direcţiei Educaţiei Poporului, i-au asigurat lui Rebreanu un trai liniştit în a doua parte a vieţii. Îşi trimite fiica la studii la Paris şi vizitează mai multe ţări. Şi soţia sa are parte de răsfăţ, permiţându-şi excursii la Veneţia.

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu se retrage în satul argeşean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul.

”Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică“, scria Rebreanu în jurnalul său.

A murit pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soţie şi de Puia, fiica pe care a adorat-o. După câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Lucrurile s-au complicat după moartea scriitorului, când a început lupta pentru avere între soţia sa şi familia lui Rebreanu.

Familia scriitorului a acţionat-o în instanţă pe Puia, fiica lui Rebreanu, negând statutul de moştenitoare – fata nu fusese adoptată legal, iar actul de recunoaştere era un fals, susţinea familia Rebreanu.

Puia s-a căsătorit, pe 25 octombrie 1931, cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica ”Domniţa Bălaşa“ din Bucureşti, avându-i ca naşi pe Iuliu Maniu şi pe Elena, văduva lui George Coşbuc.

Mai târziu, a devenit crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, când aceasta a murit, a donat Muzeului Literaturii Române apartamentul din Bucureşti, cumpărat de Liviu Rebreanu, care adăposteşte amintirile familiei şi care a fost transformat în Casa Memorială ”Fanny şi Liviu Rebreanu“.

Urmăriți-ne pe Google News - 3DOTS Stories