De ce am plecat din țara mea - motivele care au stat la baza deciziei unei românce de-a părăsi România

18 Noi 2021

Într-un articol publicat pe platforma contributors.ro, Mihaela Ardelean, profesor timp de 30 de ani la un liceu din Petroșani, face o analiză a motivelor pentru care, la 53 de ani, a luat hotărârea de a părăsi România și de a încerca să-și schimbe destinul în Marea Britanie.

De ce am plecat din țara mea - motivele care au stat la baza deciziei unei românce de-a părăsi România

_____________________

De ce am plecat din țara mea

E o întrebare pe care mi-am pus-o deseori de-a lungul anilor și mulți ani mi-au trebuit până să mă decid. A avut diferite forme, învârtindu-se chinuitor în jurul aceluiași nucleu.

Să plec?! Să nu plec!! Dar cum să plec?! Să le las pe toate în urmă?! De atâta dramatism abia mai puteam respira. Pot să plec? Sunt în stare? De ce-aș pleca?

În cele din urmă s-a decantat și a rămas doar “De ce am plecat?”, purtând cu ea un iz de finalitate un pic amărâtă, ca și cum aș fi fost silită să fac ceva, ca și cum alegerea a fost obligatorie. Ceea ce e adevărat. Din punctul meu de vedere, n-am avut încotro.

De ce am plecat?!

Pentru că uneori țara mea mă scoate din minți. Verbul e la prezent și cred că mereu va rămâne așa. Țara mea e țara mea, chiar dacă acum sunt peste mări și țări. Și întotdeauna o să fie o mare parte din ea care o să mă scoată din minți. Pe lângă celelalte părți.

Pentru că e greu să trăiești într-o țară unde criminalii în serie sunt eliberați (de mari specialiști în lege și psihologie) și apoi dau foc la fetițe de 15 ani. Așa specialiști avem. Sau alte fetițe sună disperate la 112 și nimeni nu le ajută. Nu că nu reușește 112 să le ajute, nici măcar nu încearcă. E o caricatură de instituție, cum sunt multe altele aici.

Pentru că aici, la noi, legea se respectă la modul absolut. Paradoxal, nu?! Putem avea diverse variante. O băbuță care vinde pătrunjel va fi sigur amendată, la fel și un țăran care a uitat să treacă pe declarație ora de întoarcere de la câmp.

O familie care stă liniștită în parc va fi luată la rost de poliție într-o încercare de intimidare demnă de marile lupte existențiale. Motivul? Cei doi copilași cu sindromul Down au îndrăznit să se dea pe tobogane, o adevărată crimă în condiții de pandemie.

Sunt doldora piețele și terasele de oameni, păcănelele sunt deschise, dar locul de joacă din parc e închis și pustiu. Clanurile de romi se bat cu ciomege și cu mai știu ei ce, dar trei polițiști sunt în parc pentru a instaura ordinea.

Mă uit la video-ul postat de tatăl familiei și mi se face pielea de găină la ultima lui exclamație: ”Scârbelor!”. E urletul unui om căruia i-a ajuns la os trăitul în țara asta. Strigătul de disperare al cuiva care vrea un pic de respect pentru el și copiii lui. Care vrea să existe o diferență între tobogane și ciomege. O diferență de cantitate și de calitate.

Pentru că pădurile sunt jefuite, pustiite, pângărite și nimeni nu face nimic, pentru că există pensii speciale de nu poți să le cuprinzi cu mintea, dar o profesoară, cum a fost mama mea, își drămuiește bănișorii de pensie, gândindu-se dacă își permite sau nu cireșe. Și mai bine nu se duce la doctor, că acolo trebuie bani.

Pentru că de-atâtea ori justiția a fost culcată la pământ, pusă sub piciorul bolovănos al vreunui oarecare apucat de visuri de grandoare, vreun mitică cu aere de mahala.

De ce am plecat din țara mea?!

Pentru că frumusețea ei miraculoasă, pe care alții o admiră și glorifică, a se vedea prințul Charles al Marii Britanii, de exemplu, dulcile coclauri alunecate ritmic spre “infinitul ondulat” sunt tratate cu flitul de propriii ei oameni, lacurile și râurile sunt invadate de gunoaie, plajele murdare, pajiștile la fel.

Pur și simplu nu există legi care să redea nevinovăția acestor ținuturi, să transforme aceasta matrice mioritică într-una fără cusur. Cum ar putea să fie?! Politicienii sunt ocupați cu alte cele. Știm cu toții cu ce.

Pentru că avem “Miorița”, care spune totul despre acest popor, și bune, și rele. În principal că mereu ne e ciudă pe ce are altul, că suntem victime ale comploturilor internaționale, că ne resemnăm să stăm cu fundu’ în băltoacă și să cântăm întruna balade melancolice.

Poporul acesta e un lunatic, limitat la propria lui lume, refuză parcă să urce, să iasă din cușca în care zace de secole. Nu îi plac provocările. Are spirit de turmă. Din aceea sinucigașă, care sare în prăpastie după oaia neagră pe care și-a pus-o singur în frunte, să îl conducă.

De ce am plecat?

Pentru că atât s-a bătut apa în piuă că temperatura luată la intrarea în marketuri cu termometre obscure e semn malefic care te va însemna pe viață. Pentru că aceasta e o țară unde se consideră că temperatura poate fi luată numai de doctori specializați. Eventual după ce le pui și plicul în buzunar. Ca și cum acasă nu o facem de atâtea ori de capul nostru, în mod cu totul și cu totul profan. Nu e cazul să purtăm măști, pandemia e o altă conspirație internațională.

Chiar și acum, în timp ce scriu, româncă și eu până-n prăsele, lupt din răsputeri cu sentimentul că pandemia e un fals, menit să ne îngenuncheze, să ne subjuge marilor puteri oculte. O parte a creierului meu așa gândește și nu am încotro, e matricea stilistică care se ondulează în volute de șarpe prin toate celulele mele stem.

Pentru că pe stradă se aruncă chiștoacele pe jos, deși coșul e la doi pasi și mie mi-e frică să atrag atenția nemuricilor, de obicei sunt malaci cu tatuaje sau tinere cu părul roz și țepos. Sau poate doamne elegante și fine.

Pentru că președinții acestei țări ne anunță că suntem “proști” dacă nu îi ascultăm pe ei, că profesorii sunt și ei proști și scot tâmpiți din școală. Ministrul Educației strigă la o învățătoare în direct la știri, după ce a ascultat la ușă ce se întâmplă în clasă.

Secretara de stat anunță ca pe o veste nemaipomenită că orice copil din școală poate să ia 5-6 la examen fără meditații. E clar, nu?! Nu știu ce fac nenorociții de profesori, gândește întreaga țară!

Oricum, de obicei este asmuțit tot poporul asupra profesorilor, de la mic la mare, prin prezentarea francă a “adevărurilor”. Mă gândesc că e o politică care face bine mersului înainte.

Și nu în ultimul rând, ca să îi înveți și pe cei mici cu claritatea, dai la examen asemenea subiecte, că sute, mii de elevi de-a opta iau zece pe flanc. Nu are importanță că unii au muncit de le-au sărit ochii și puteau face subiecte mai dificile.

De ce să existe o diferență între cei ce muncesc și cei ce trag mâța de coadă?! Dacă nu există la vârf, care-i scopul existenței unei asemenea aberații la nivelul primului examen”serios” din viață?! Egalitate, dom-le! Acum au intrat de-a valma în clasa a IX-a, doar e democrație. Nu înțeleg de ce s-a mai dat examen. Puteau să-i înscrie la licee și fără.

De ce am plecat?

Pentru că orășelul meu de munte, disperat de frumos, oraș minier din care minele au dispărut, a rămas de izbeliște. Treizeci de ani, cât am locuit în el, nimeni nu a făcut nimic pentru a-l trezi la viață, pentru a-l transforma într-una din stațiunile turistice de top ale Europei.

De ce să fie un oraș prosper, cu mii de locuri de muncă, un oraș în care să-ți fie drag să trăiești pe vecie?! Munți de jur împrejur, păduri, minunății la tot pasul. Să te crezi în Elveția?! Doamne feri, ce-ți veni?! O, nu! Mai bine să moară încetul cu încetul tot orașul.

Jumătate din populație e plecată, majoritatea prin țări străine, și-au luat traista în spinare și au plecat în bejenie. Dacă vorbești cu oamenii de o anumită vârstă, afli că fiica e în Italia, fiul în Canada. Ambele fiice în Finlanda. În Spania. Și ei, rămași părăsiți, șotâng, șotâng, așteaptă să vină cine trebuie să vină și să-i culeagă de pe strada singurătății. Dar poți să vorbești și cu copiii orașului. Mititeii cei gingași. Unde e mama? În Anglia. Unde e tata? În Germania. Familia e nucleul societății, nu?! Și așa mai departe”, scrie Mihaela Ardelean pe platforma Contributors.ro


CLICK - Follow us on Google News