Pictorul Nicolae Grigorescu s-a născut în satul Pitaru din județul Dâmbovița în ziua de 15 mai 1838, într-o casa fără noroc, plină de griji, unde sosirea celui de-al șaselea copil a fost doar pentru o clipă primită cu bucurie…

Asta aflăm și din destăinuirile pe care pictorul i le-a făcut lui Alexandru Vlahuță, cel care le-a așternut pe hârtie…

”Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângaâdu-se ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea.

S-a trudit, sărăcuța de ea, s-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?…

De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele.

Un frate mai mare intrase ucenic la un unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic.

Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor, și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcându-se, ridicând mâna să mă binecuvânteze.

La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte, și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legan copilul, și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goana.

Numai câteodată, când îi frecam colorile, se mai îmbuna și mă lăsa pe lângă el – atunci eram în culmea fericirii; îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la un dumnezeu.

Dupa doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hainuța jos, îmi intindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor.

Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat.

Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveți, și când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine, și m-a întrebat îngrijată de unde-s – că eu lucrasem pe ascuns icoanele.

Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva, și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericita zi din viața mea.

Eram mare -aduceam parale în casă, bucurie la ai mei, cu munca mâinilor mele… Cine mai era ca mine! (…)”, redă amintirile pictorului despre copilăria sa Alexandru Vlahuță.

”Eram de cincisprezece ani cand mesterul care zugravea biserica de la Zamfira m-a luat cu el sa-i fac sfintii de la catapeasma.

Acolo am cunoscut o fetica tot asa cam de varsta mea. Foarte frumoasa. Avea niste ochi mari albastri, si-n toata figura o expresie dulce, de-o cumintenie ingereasca. si, nu stiu cum, ca ne-am pomenit prieteni.

Seara, cand ispraveam de lucru, ne-ntalneam in gradina bisericii. Era vara, liniste, frumos ca in vis. si ne primblam alaturi, tiindu-ne de mana, si nu ne spuneam nimic. Da’ eram asa de fericiti, cum numai la varsta aceea poti fi.

Cand ne desparteam, ne strangeam de mana, ne sopteam incetisor: Noapte buna, si ne dam intalnire pe a doua zi, tot la ceasul si in locul acela… Ea era pentru mine tot ce facuse Dumnezeu mai frumos pe lume. si nici nu mai puteam gandi altceva.

Odata, plecase zugravul la targ, si se vede ca se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit doua zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai ramasese de facut un serafim in crestetul boltii.

Îmi ispravesc eu ce-aveam de ispravit si ma urc pe schele, ma cocotez pe un scaun, ca s-ajung, si cat oi fi lucrat eu acolo nu stiu, da’ cand dau sa ma departez putin ca sa vad ce facusem, o data aud, de la spatele meu, glasul jupanului: ”Bravo, ma baiete, sa traiesti! E cel mai frumos inger pe care l-ai facut tu. Leita Mariuca popii, da’ parca-i si mai frumoasa aici”. Fara sa vreau, facusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”, mai deapănă o amintire duioasă de-a pictorului Alexandru Vlahuță.