3dots.ro

Povestea Annei Simonis, o adevărată ”Cenușăreasă”: o fată din Homorod care a ajuns prinţesă otomană

Povestea Annei Simonis, o adevărată ”Cenușăreasă”: o fată din Homorod care a ajuns prinţesă otomană

Într-o familie nu foarte înstărită, în ziua de 17 octombrie 1832, într-o casă modestă din satul Homorod, în judeţul Braşov, se năştea Anne Simonis, o săsoaică despre care aveau să scrie istorici români, maghiari şi sârbi.

Annchen, cum era alintată în familie, era cea mai mică dintre cei şapte fraţi.

Georg Simonis, tatăl copilei, era solist la biserică, iar Anne i-a moştenit talentul muzical, începând să cânte și ea la slujbe încă de la 11 ani. Fratele ei mai mare, Getz, cânta la orga bisericii, iar sora mai mică, pasionată de pian.

Viaţa liniştită a familiei a fost spulberată de o aventură pe care Getz a avut-o cu o săsoaică măritată. Cum evenimentul era comentat aprins în comunitatea locală, nu a mai fost chip să rămână în Homorod.

Ca să închidă gura lumii, preotul din sat l-a sfătuit pe Getz să plece la Bucureşti, unde soţii Binder, tot de confesiune evanghelică şi înrudiţi cu familia Simonis, l-au ajutat.

Talentul lui Getz l-a impus ca profesor de pian al copiilor a două cunoscute familii boiereşti din Capitală, Poenaru şi Slătineanu.

În scurt timp, ajunge profesor la ”Institutul de fete Manolotti“, unde erau educate fetele din familiile bogate. Acolo este remarcat de Gheorghe Bibescu, care îl invită să o înveţe pe soţia sa câteva arpegii.

Cu ajutorul influenței pe care o avea Bibescu și al talentului său nativ, Anne primește o bursă de studii la renumita școală bucureșteană.

În 1848, Ţara Românească se afla sub o dublă sferă de influenţă: rusă şi otomană. În acest context istoric, cu toate că românii au încercat să le ţină piept, pe 13 septembrie 1848, pe ritmul muzicii militare, intră în Bucureşti armata otomană, în frunte cu Omer Efendi-Paşa, unul dintre cei mai cunoscuţi generali.

Chiar în timpul defilării otomanilor, în mijlocul străzii, o fată care încerca să vadă alaiul s-a împiedicat şi căzut în faţa calului alb pe care stătea, nemişcat în şa, Omer Pașa – şi asta, spune legenda, că ar fi fost prima întâlnire dintre Anne şi Omer – moment în care el a rămas vrăjit de ochii albaştri şi de inocenţa gesturilor fetei.

Cu o viață socială plină de distracții, familiile boierești din București încercau să câștige bunăvoința pașei pe care a devenit astfel prezent la diverse sărbători şi petreceri.

Într-o după-amiază de mai, negustorul Chiriac Polizu îi cere lui Getz Simonis să susţină un recital de pian ”cum nu s-a mai auzit“, pe care l-a dedicat Excelenţei sale Omer-Paşa.

Festivitatea a avut loc chiar în incinta Palatului Domnesc, unde era prezentă întreaga suflare a lumii bune bucureștene. Anne află de recital şi-şi imploră fratele să o ia cu el. Recitalul a fost de excepţie, Getz interpretând la pian, cu mult patos, o sonată de Beethoven.

Omer părea absorbit de acordurile pianului, dar ochiul său de militar atent la orice detaliu, au sesizat pericolul în spatele faldurilor unei draperii, care se mișcaseră.

Fără să avertizeze gărzile, la terminarea piesei Omar Pașa se ridică, prefăcându-se că felicită pianistul. Dintr-o singură mişcare, şi-a scos pumnalul de la brâu şi a dat la o parte perdeaua. Surpriză! În spatele draperiei, aceiaşi ochi albaştri pe care îi întâlnise la sosire în București îl priveau acum speriaţi.

Getz i-a explicat că este sora lui, care, fără să aibă invitaţie, ţinuse să asiste la concert. Spre mirarea tuturor, Omer a zâmbit şi i-a oferit braţul Annei, oferindu-i un loc chiar în jilţul din dreapta sa.

La finalul concertului, otomanul, curtenitor, a condus-o pe Anne până la trăsură, iar apoi, înconjurat de ofiţeri cu săbiile scoase pentru onor, a însoţit-o până acasă.

Doar la câteva zile distanță, Omer a invitat-o pe Anne, la dejun, în reşedinţa sa, sub pretextul că ar dori să o angajeze educatoare pentru fiica sa, Emineh, pe care o adusese la Bucureşti împreună cu mama sa, una dintre soţiile sale.

De origine sârbo-croată, născut tot în Imperiul Austro-Ungar, convertit la maturitate la islamism, Omer cunoștea, la fel ca Anne, foarte bine limbile germană şi maghiară, ceea ce a făcut comunicarea dintre ei extrem de ușoară.

Spre încântarea lui, Anne avea cunoștințe muzicale și cânta și la pian.

Temutul militar era deja îndrăgostit până peste urechi de tânăra de numai 16 ani. L-a chemat pe fratele lui Anne și i-a destăinuit că doreşte să se căsătorească cu sora lui.

Căsătoria nu putea avea loc fără acordul părinţilor fetei. Omer Paşa nu putea accepta un refuz, aşa că i-a copleșit pe părinţii Annei cu daruri ca-n poveşti. lăzi cu daruri scumpe oferite de Omer au fost împărţite fraţilor şi părinţilor ei.

După nenumărate discuţii, cu greu, părinţii au fost de acord cu căsătoria. Ca familie evanghelică, care urma învăţăturile creştine, le era foarte greu să accepte că viitorul lor ginere este musulman şi, pe deasupra, că el are deja şi alte neveste.

Părinţii fetei au pus, totuşi, o condiţie: ca Omer Paşa să renunţe la harem. Generalul turc era atât de îndrăgostit de fată, încât, atunci când i-a cerut sultanului să accepte căsătoria sa, i-a cerut permisiunea de a îndeplini dorinţa socrilor săi.

Ca măsură de precauție, i-au cerut lui Getz să fie întotdeauna în apropierea surorii sale, indiferent pe unde va urma să călătorească alături de viitorul ei soţ.

Anne a fost ridicată la rangul de prinţesă cu numele de Zubeide-Hanum, iar Getz, cu numele schimbat în Gheorghiadis-Bei, a devenit ofiţer în armata otomană.

Imediat au început pregătirile de nuntă – de la Viena, Omer a comandat un cupeu aurit, iar de la Paris, toalete şi mătăsuri fine.

Pe 2 decembrie 1848, o mulţime de bucureşteni veniţi din toate mahalalele s-au înghesuit în faţa Palatului Domnesc să vadă nunta secolului.

Anunţată de douăzeci şi una de salve de tun, Anne şi-a făcut apariţia într-o caleaşcă împodobită cu mătăsuri şi trasă de opt cai cu harnaşamente aurite, escortată de ofiţeri în mare ţinută şi urmată de un convoi de soldaţi otomani pe cai de rasă în lungi valtrapuri colorate, cu ciucuri şi franjuri.

Omer, într-o uniformă albastră impecabilă, și-a întâmpinat miseasa pe treptele palatului şi-şi întâmpină mireasa. În sala tronului se aflau trimişi străini, ofiţeri ruşi şi otomani, boieri de toate rangurile, dar şi familia Annei.

Un punct de mare interes al ceremoniei a fost momentul primirii darului trimis de sultan: un coş mare cu flori, realizate din aur şi pietre preţioase.

Timp de un an şi trei luni, Anne a fost cea mai fericită femeie din Bucureşti, unde nimic nu îi era refuzat şi se bucura de tot ce era mai bun şi mai frumos.

După această perioadă, ea şi soţul său şi-au luat rămas bun de la boierimea bucureşteană şi au plecat la Instanbul.

Și în capitala Imperiului Otoman, viaţa tinerei săsoaice a continuat să fie ca desprinsă din poveşti. Cu toate că era extrem de tânără, braşoveanca a dat dovadă de multă diplomaţie şi i-a fost de mare ajutor soţului său. Aşa se făcu că a ajuns să locuiască chiar în palatul sultanului, prin bunăvoinţa acestuia.

Getz, a profitat şi el de pe urma succesului surorii sale: a fost ridicat la gradul de maior şi a devenit profesor de pian al Sultanei Valide. Mai târziu, el s-a căsătorit cu nemţoaica Tereza Merchen, fosta educatoare a prinţului sârb Obrenovici.

Anne a deprins repede cutumele vieţii din înalta societate otomană şi europeană, în care a devenit o persoană importantă. În scurt timp, averile soţului s-au înmulţit, iar Anne a trăit într-un lux orbitor. N-a renunţat însă la muzică şi şi-a perfecţionat educaţia luând lecţii de la profesori celebri, precum Karl Czerny, profesorul celebrului Franz Liszt.

În misiunile militare în care şi-a însoţit soţul, prinţesa a prins drag de muzica militară, compunând mai multe marşuri.

Tot în aceeaşi perioadă, Anne a născut un băieţel care, însă, a murit în urma unui accident – în timpul unei plimbări cu trăsura, aceasta a trecut peste o piatră, s-a zdruncinat serios, iar doica a scăpat copilul din braţe.

În acelaşi moment s-a deschis şi uşa trăsurii, iar bebeluşul a căzut sub roţile trăsurii. Trupul lui a fost înmormântat la Sarajevo, durerea pierderii copilului a cuprins familia şi i-a înstrăinat pe cei doi soţi.

După o campanie militară în Arabia, încununată de succes, Omer primeşte drept răsplată de la sultan numeroase cadouri, printre care şi două tinere de neam regal circasian, un popor caucazian renumit pentru frumuseţea femeilor. Imprudent, le instalează chiar lângă apartamentele Annei. Fireşte, Anne nu putea accepta aşa ceva, și i-a cerut soţului să le îndepărteze de acolo.

Omer, însă, şovăie, îi spune că nu poate renunţa la ele, fiind un dar personal al sultanului. Aşa că prinţesa decide să pună punct căsătoriei.

Anne a plecat în Franţa, sub pretextul că are nevoie de o schimbare. Ea luase, însă, dinainte decizia să nu se mai întoarcă la Istanbul.

Anne i-a trimis o scrisoare lui Omer, în care i-a spus că totul s-a terminat între ei. Turcul nu s-a împăcat cu ideea şi, cum a fost numit cetăţean de onoare al oraşului Frankfurt, a profitat de ocazie şi şi-a prelungit călătoria până la Paris, unde era soţia sa.

Deşi a încercat să o convingă în toate felurile, Anne nu s-a lăsat înduplecată. Săsoaica a stat trei luni la Paris, după care a plecat în America. Nici aici nu a zăbovit prea mult şi s-a întors în Europa, iar la întoarcere, pe vapor, l-a cunoscut pe baronul Braunecker, cu care s-a căsătorit.

În Occident, Anne s-a dedicat muzicii, lucrările ei fiind publicate în mai multe reviste din Franţa şi Anglia. A devenit cunoscută în saloanele frecventate de lumea bună din Paris drept ”Excelenţa Sa Ida Saide, fosta soţie a lui Omer Paşa“.

Ani în şir, Omer Paşa i-a trimis scrisori şi a implorat-o să se împace, chiar şi când aceasta avea şase copii cu Otto von Braunecker.

Omer a ajuns comandant suprem al armatelor otomane şi a murit la vârsta de 65 de ani, într-o dimineaţă a anului 1871, în timp ce îşi bea cafeaua, chiar înainte să intre la sultan. Anne a trăit până la vârsta de 82 de ani şi a murit la Paris în anul 1914.

© 2024 - 3DOTS DIGITAL MEDIA BUREAU