Daniela are 41 de ani. S-a născut în Cluj, dar a plecat alături de familia sa în Franța pe când avea 12 ani, imediat după Revoluție.

A rămas legată de România, crescând într-o casă în care cu familia s-a vorbit doar românește, vizitându-și an de an rudele rămase în țară.

Momentul în care destinul ei a luat-o la goană, într-o direcție în care n-ar fi trebuit s-a întâmplat pe vremea în care se înscrisese la Medicină în patria adoptivă, atunci când l-a întâlnit pe Omar, un sirian ce ulterior i-a devenit soț.
 
A fost ceea ce s-ar numi o dragoste la prima vedere. Bărbatul ea impresionat-o într-un mod în care niciun altul n-o făcuse până atunci, și, deși era cu 11 ani mai în vârstă, a convins-o să-l ia de soț. 

”Era romantic, venea la mine cu buchete de flori, îmi vorbea foarte frumos şi îmi spunea că sunt totul pentru el. Era mereu atent şi parcă îmi citea fiecare gând. Avea parcă un talent, îmi anticipa dorinţele şi mi le îndeplinea. M-a făcut să mă simt ca o mică prinţesă”, povesteşte românca.

De altfel, la doi ani după ce s-au căsătorit, Daniela a aflat că soţul ei luptă pentru drepturile musulmanilor, însă ”are grijă să nu sufere niciun nevinovat”.

Soţul ei i-a povestit despre cum au fost bombaradaţi şi ucişi verii săi din Siria şi Libia de americani, britanici şi francezi şi a convins-o să creadă că merită răzbunaţi.

”A ştiut cum să mă ia, nu a făcut-o dintr-o dată. A început treptat să-mi povestească despre verii săi bombardaţi de americani şi ucişi cu sânge rece. A avut însă grijă să-mi spună că el nu ar putea să facă aşa ceva nimănui.

Apoi, într-o zi mi-a povestit că francezii le-au făcut mult tău musulmanilor şi la fel mi-a spus şi despre englezi, că sunt răi şi că îi urăsc pe musulmani”, rememorează românca.

Treptat, propaganda soţului ei şi-a făcut efectul și un sentimente de revoltă a pus stăpânire pe sufletul Danielei. A început să privească tot mai mult cu neîncredere lumea în care trăia, iar în curând a ajuns să fie convinsă că musulmanii sunt într-adevăr trataţi ca nişte sclavi în Franţa, că sunt marginalizaţi în societate de rasismul europenilor.

”La început nu eram convinsă, dar soţul meu mi-a arătat imagini din Libia. Francezii porniseră o ofensivă împotriva regimului lui Gaddafi, iar Gaddafi i-a numit cruciaţi şi terorişti. Spuneau că francezii au ucis civili, că vor să pună mâna pe petrolul Libiei şi să înrobească ţara.

Dacă la început mai aveam îndoieli, imaginile realizate de ei cu bombardamentele aviaţiei franceze au început să mă facă chiar să mă ruşinez că sunt cetăţean francez. Apoi, am început să mă simt vinovată şi să-mi reneg într-un fel ţara. Soţul meu câştigase primul meci”, explică Daniela.

Într-o bună zi soțul Danielei a simțit nevoia să-i facă o mărturisire importantă. Momentul a fost pregătit din timp, cu un ceremonial care să impresioneze și să fie cât mai persuasiv. I-a spus că de câţiva ani colaborează cu ISIS, iar de curând a acceptat să fie omul lor în Europa şi oriunde i s-ar cere.

”Prima dată am fost şocată. Eram disperată, sufletul îmi era rupt în două. Mi-a trecut prin minte să divorţez, ba chiar să anunţ autorităţile. Dar în acelaşi timp, o parte din mine nu voia să-l abandonez.

Mi-a spus, s-a jurat şi mi-a promis că niciodată nu va ucide civili, nu va omorî copii şi femei. A spus că barbariile astea le fac cruciaţii şi că el şi fraţii săi musulmani sunt bărbaţi şi se războiesc doar cu soldaţii. Şi l-am crezut, deşi o parte din mine îmi spunea că greşesc”, își aduce aminte Daniela.
 
Apoi, într-o zi i-a spus că vor merge la război, şi că are nevoie de ea.

”Cum eu făcusem doi ani de medicină şi aveam unele cunoştinţe în domeniul meu, mi-a spus că mi-ar fi recunoscător dacă aş veni cu el. Eu trebuia să am grijă de cei răniţi, să-i pansez.

Mi-a garantat că va avea grijă de mine, că nu va lăsa pe nimeni să se atingă de mine şi că nu va trebui să pun mâna pe armă şi să ucid”.

Românca și-a urmat soțul trăind ororile războiului în Irak, la Mosul şi Deir al Zawr, timp de aproape un an şi jumătate.

Îi pansa pe cei răniţi şi era translator în discuțiile cu prizonieri din Occident. Tocmai asta a schimbat-o – aşa a putut vedea cu ochii ei cruzimea cu care erau trataţi prizonierii, și asta a făcut-o să realizeze că locul ei nu era acolo.

”Era în 2013 sau 2014, nu mai ţin minte exact, când am văzut primii prizonieri. Am văzut întâi cum erau bătuţi şi maltrataţi câţiva soldaţi irakieni prinşi, iar cei din ISIS nu aveau milă de ei. I-au numit trădători, au spus că sunt sclavii cruciaţilor şi ar fi vrut să-i ucidă dându-le foc.

N-au făcut-o, dar nu din omenie, ci pentru că voiau să negocieze un schimb de prizonieri. Dar eu nu mai rezistam, începusem să-mi pierd credinţa. Am văzut sate rase de pe suprafaţa pământului, ruine, oameni terorizaţi de ISIS şi bătuţi cu cruzime, a fost prea mult! Şi mi-am făcut curaj într-o zi şi i-am spus soţului”, mai spune românca.

Sinceritatea pe care a dovedit-o a fost însă o greşeală, pentru că în ziua respectivă a încasat o bătaie cumplită. Din acel moment a căzut în dizgraţia camarazilor soţului. Nimeni nu mai vorbea cu ea, era privită cu duşmănie, iar soţul devenise suspicios.

În cele din urmă, în timpul unei ofensive puternice a armatei irakiene a reuşit să fugă şi a scăpat definitiv.

”Eram într-un sat, iar irakienii erau de neoprit şi au cucerit în câteva zile toate poziţiile celor de la ISIS. În paralel cu ofensiva terestră, începuse şi un bombardament, cred că erau avioane americane, iar jihadiştii au fost siliţi să se retragă în grabă.

Foarte mulţi au murit, soţul meu a fost grav rănit, iar din ziua aia nu mai ştiu nimic despre el. Am profitat de haos şi am reuşit să fug, nimănui nu-i mai păsa de mine, acolo era iadul pe pământ!”, a mărturisit românca.

Deşi se temea că va fi arestată sau şi mai rău, ucisă de irakieni, Daniela nu a avut probleme. Soldaţii irakieni care au preluat-o au tratat-o foarte bine. Le-a dat informaţiile pe care le avea din tabăra ISIS, la fel cum a făcut-o mai apoi în Franţa, unde a fost nevoită să dea explicaţii autorităţilor. 

”Era normal să mi se ceară asta şi am făcut-o cu bucurie. Îmi pare rău doar că am fost naivă, că am fost proastă şi că l-am însoţit pe soţul meu în iad. A trebuit să trec prin atâtea şi să văd atâta suferinţă ca să mă conving că tot ce mi s-a spus era o mare minciună şi că de fapt ei cei de la ISIS sunt doar nişte terorişti fără urmă de omenie şi de demnitate.

A fost lecţia vieţii mele. Am greşit, am plătit şi putea să fie şi mai rău. Acum, eu sunt recunoscătoare că cineva acolo sus mi-a dat şansa să o iau de la capăt”, încheie povestea românca.

Daniela, numele sub care a dorit să-și ascundă identitatea în mărturisirea făcută pentru cotidianul Adevărul, încearcă să profite acum de şansa oferită şi de orice oportunitate. Şi-a reluat studiile, vrea să fie medic şi să salveze oameni şi să fie utilă societăţii. Şi e convinsă că va reuşi.