Viața ca un carusel. Povestea unui fugar din România comunistă: pictor în Ungaria, soldat decorat în Austria, pilot de avion    

09 Feb 2020 | scris de Monica Pavelescu

La 51 de ani, Andrei Dobai poate spune că viața sa a fost ca un carusel care l-a ținut cu sufletul la gură - a fugit din România comunistă înot, a făcut cunoştinţă cu puşcăria comunistă, ulterior cu lagărul pentru emigranţi, a ajuns pe front în Bosnia şi Kosovo, iar din muncitor necalificat a devenit în timp director, pentru ca acum să fie pilot de avion.

Viața ca un carusel. Povestea unui fugar din România comunistă: pictor în Ungaria, soldat decorat în Austria, pilot de avion    
Andrei Dobai, în forțele de menținere a păcii din Bosnia

Andrei Dobai s-a născut la Cugir, în judeţul Alba, în 1968, dar de la doi ani a crescut la Arad, unde tatăl său juca fotbal la UTA, în anii de glorie ai aceste echipe.

În 1986, la finalul liceului, cum se întâmpla cu toți tinerii din perioada respectivă, Andrei Dobai a obținut o diplomă ce atest calificarea sa în meseria de mecanic-energetician.

Nu a profesat prea mult, pentru că situația din țată în ultimii ani ai comunismului, în care populaţia răbda de foame şi frig, a ales drumul spre libertate, exasperat de regimul totalitarist dinainte de 1989. 

Nu cu mult timp înainte de Revoluţie, în 1988, a încercat să fugă din ţară împreună cu un prieten, dar au fost prinşi amândoi la graniţă, în comuna Avram Iancu, judeţul Bihor. Au scăpat cu viaţă, dar au încasat o bătaie cruntă şi au fost trimişi în arest. 

”M-au bătut foarte rău, dar am scăpat cumva ieftin faţă de alţii. Nu cu mult timp înaintea noastră, grănicerii au împuşcat un om care încerca şi el să fugă din ţară. Când am fost prinşi noi, omul încă mai trăia, era ţinut încă acolo în agonie. Ţin minte că ne-a zis doar: «Vai, copiii mei», iar apoi a închis ochii şi a murit în faţa noastră“, își aduce aminte Andrei Dobai.

Din arestul grănicerilor, Andrei Dobai şi prietenul său au fost trimişi pentru două săptămâni în arest, la o închisoare din Bihor. A fost condamnat la locul de muncă, primind doar jumătate din salariul cuvenit și primind interdicția de a părăsi Aradul, fiind obligat să se prezinte în fiecare săptămână la Miliţia din Arad, unde era tratat ca un infractor. 

Cu toată această presiune pe care regimul o punea asupra lui, n-a renunțat la ideea de a fugi peste graniță din ţară. Și a doua tentativă a fost una norocoasă.

”Într-o noapte răcoroasă din 1989, am intrat în râul Mureş, undeva la 8 kilometri de graniţa cu Ungaria. Am înotat aproape patru ore, am mers prin apă până în Ungaria, pe Mureş în jos.

Hainele le-am pus într-o plasă de nailon pe care însă am pierdut-o în apă, iar când am ieşit din Mureş aveam pe mine o pereche de pantaloni scurţi. Aşa am stat în Ungaria timp de două zile, doar, până când am primit nişte haine de la o organizaţie de ajutorare“, povesteşte Dobai.

A stat un timp în Budapesta, și, descurcăreț, s-a folosit de talentul pentru pictură, moştenit de la tatăl său. În capitala Ungariei a trăit din banii pe care reuşea să-i obţină din vânzarea lucrărilor sale. 

”Am furat meseria de la tatăl meu care a urmat o şcoală de pictură şi era cu adevărat talentat. Sincer, eu nu pot spune că am fost un pictor bun sau că eram foarte talentat, dar chiar şi aşa, am vândut tablouri în Budapesta pe stradă, ba chiar am avut câteva picturi expuse şi într-o galerie“, spune Andrei Dobai.

Dar ambiţiile sale erau mai mari de atât. Chiar dacă în acei ani regimul din Ungaria era cu mult mai liberal decât cel din România, ţara era totuşi comunistă. Iar Andrei Dobai tocmai de comunism voia să fugă. Aşa că a mers mai departe, riscând, la fel de curajos ca atunci când a părăsit țara.

”Ungaria era din start doar o ţară de tranzit, iar eu voiam să ajung în vest. Aşa că am fugit din Ungaria în Austria mergând târâş vreo 10 kilometri printr-un câmp umed şi plin de noroi. Am ajuns în Austria, iar prima noapte mi-am petrecut-o într-o toaletă publică, fiindcă era frig, foarte frig afară“, explică arădeanul. 

A trăit câteva zile cumplite, timp în care a flămânzit şi a tremurat de frig. Până la urmă, s-a produs şi inevitabilul şi a ajuns într-un lagăr în care austriecii îi ţineau pe refugiaţii sosiţi din Est până când aceştia erau capabili să se întreţină şi să-şi găsească un loc de muncă. 

”Ţin minte că în primele zile atât de frig era afară, că am ajuns să caut haine mai groase prin tomberoane. Apoi, după câteva zile, am fost primit în lagărul de refugiaţi din Traiskirchen“, își amintește Andrei Dobai.

Ajuns acolo unde și-a dorit, în Vest, s-a trezit în faţa unei noi provocări - nu cunoştea absolut deloc limba, aşa că primul loc de muncă a fost unul modest, de la care a început să urce, până când a ajuns într-o funcţie importantă.

”Ajuns în Austria, bineînţeles că am început ca muncitor necalificat neştiind limba germană. Am lucrat în mai multe locuri, începând de la un restaurant fast-food, apoi am ajuns în construcţii, după care m-am angajat ca şofer de tir.

Şi tot acolo, în Austria, am mai urmat un colegiu BFI – Bundesfachinstitut – unde am învăţat să fac programări de maşini industriale. Aşa am ajuns la un moment dat să fiu programator de maşini industriale, iar de aici, în timp, am ajuns director la o firmă, mai exact la filiala unei companii care se ocupa cu comerţul internaţional cu aluminiu. Dat fiind faptul că deja la acea oră vorbeam patru limbi străine, inclusiv germana, asta m-a avantajat enorm şi m-a ajutat să obţin postul“, a adăugat el.

Între timp, Andrei Dobai a reuşit să obţină şi cetăţenia austriacă, ceea ce i-a deschis nenumărate alte perspective, dar care l-a adus și în faţa unei noi aventuri, plină de dramatism şi de pericole.

”Cum nu făcusem armata în România, am fost obligat să o fac în Austria, pentru că pe atunci se făcea armată. Asta s-a întâmplat după ce am obţinut cetăţenia austriacă. Iar după ce am efectuat stagiul militar, am avut posibilitatea să prind contracte temporare ca militar profesionist.

Aşa am ajuns pe front, în zonele de criză din Kosovo şi Bosnia, într-o unitate multinaţională NATO din partea Armatei Austriei. Am urmat acest pas deoarece era un job plătit excelent. Per total, am operat doi ani pe post de caporal într-un batalion de intervenţii speciale“, punctează Andrei Dobai.

În Kosovo şi în Bosnia a văzut cu ochii săi ororile războiului. A văzut sate şi oraşe întregi făcute una cu pământul, oameni făcuţi bucăţele, la propriu, de obuze şi multă, multă suferinţă. A fost o experienţă grea, dureroasă, de care nu îşi aduce aminte cu plăcere. Iar viaţa sa a atârnat în unele momente de un fir de aţă.

”Au fost doi ani foarte grei, dar în care am câştigat foarte multă experienţă de viaţă. Şi multă disciplină. Din păcate, am avut doi camarazi pe care i-am pierdut în Kosovo, ucişi de focurile albanezilor.

S-a tras asupra noastră de multe ori, deşi nu neapărat noi eram ţinta. Însă se întâmpla să cădem la mijloc între sârbi şi albanezi, noi încercam să-i pacificăm, dar eram la rândul nostru în pericol. Eu am supravieţuit“, mărturiseşte Andrei Dobai, care a fost şi decorat de Armata Austriei.

După anii petrecuţi pe front şi după ce a condus o companie importantă, Andrei Dobai a decis că a sosit momentul pentru o nouă etapă în viaţa sa. Iar pentru asta n-a pregetat să o ia de la capăt și să renunţe la tot confortul vieţii, deşi deja avea 40 de ani. 

Visul pe care îl avea încă din copilărie, când se vedea zburând în înaltul cerului şi pilotând un avion, nu-i dădea nicicum pace. Aşa a ajuns să facă şcoala de piloţi de avioane în Austria şi să se întoarcă în România, unde a lucrat pentru mai multe companii de aviaţie.