'E buleală aici, dar nu mă întorc!' O româncă preferă să rămână în Venezuela decât să revină acasă!

06 Iun 2019 | scris de Anita Raicu

Elisabeta Margareta Grosz este unul dintre cei 32 de cetățeni români rezidenți în Venezuela, care au votat la recentele alegeri europarlamentare. Venezuela, una dintre cele mai frământate țări de pe glob, aflată în plin război civil și confruntată cu o acută criză alimentară.

  • 'E buleală aici, dar nu mă întorc!' O româncă preferă să rămână în Venezuela decât să revină acasă!

Prin intermediul Ambasadei de la Caracas, cotidianul Libertatea a luat legătura cu doamna Elisabeta Margareta Grosz, care activează din 1984 la Orchestra Simfonică și lucrează ca profesoară de violoncel la o școală privată din Caracas, singura de profil din Venezuela.

Românca, în vârstă de 73 de ani, face parte din pătura privilegiată a societății, elevii său provenind din familii bogate. Ea spune că deși frica a devenit, practic, o rutină - nu iese pe stradă fără mașină și nu poartă bijuterii, pentru a nu atrage atenția hoților - niciodată nu s-a gândit să revină în România decât pentrui ”Festivalul George Enescu”.

Elisabeta Margareta Grosz a absolvit Conservatorul ”Ciprian Porumbescu” din București, promoția 1969. Doi ani mai târziu după terminarea facultății, s-a trezit femeie singură, într-o Românie comunistă, după ce soțul, inginer, absolvent de Politehnică și angajat al Institutului de Cercetări din Piperi, a luat hotărârea să rămână în străinătate.

”Soțul meu a plecat la un congres de informatică în Helsinki. Și-a prelungit ”șezutul” în Finlanda, cum îmi place mie să spun. De acolo, a fugit în Suedia, unde avea un prieten căsătorit cu o suedeză. A cerut azi politic pentru șase luni, după care s-a dus direct în Venezuela. La Caracas, avea doi unchi, frații mamei. (...)

Eram căsătorită de un an cu el, dar m-a lăsat mască prin decizia de a nu se mai întoarce în țară. Nu m-a anunțat că vrea să fugă și nimeni nu m-a crezut că nu știam nimic. Plecase cu geamantanul plin cu lucruri pentru o săptămână, cu diurna, cu pașaportul și cu biletul de avion dus-întors”, își aduce aminte doamna Elisabeta Grosz.

Ce a urmat pare o poveste de roman în zilele noastre. Plecarea sa din țară, în Venezuela, pentru reîntregirea familiei, s-a făcut în urma unui târg ca la piață, fiind răscumpărată de soț de la regimul Ceaușescu.

”Au venit cei de la Cadre, de la institutul care l-a trimis în delegație pe soțul meu, și m-au luat la întrebări. Mai apoi, după negocieri, s-a stabilit că voi fi lăsată să plec în schimbul unei sume modice (râde). Soțul m-a cumpărat de la Ceaușescu cu 10.000$. Cum vindea evrei, cu 5.000-10.000$ bucata, tot așa, Ceaușescu vindea români! Banii pe mine s-au plătit la o bancă din Viena, Austria. Ca să adune suma asta, soțul s-a împrumutat în trei locuri: de la unchi, de la un grec și de la patronul fabricii unde lucra”.

În 1973, Elisabeta Grosz a scăpat din comunism și a nimerit în raiul sud-american, la vremea respectivă nivelul de trai din Venezuela fiind superior celui din România

”Curgea lapte și miere. Nu exagerez cu nimic. La început, am predat lecții de pian, deși soțul câștiga bine și puteam sta acasă. Nu era nevoie să muncesc. Dar nu puteam sta degeaba. De ce pian? Aici nu se auzise de violoncel, iar pianul era al doilea instrument pe care-l studiasem la Conservator! Așa că am predat instrumentul secundar”.

În 1975, i s-a născut singurul copil, Alexandru Sorin, care până la grădiniță a vorbit doar românește. 

”Alexandru știe bine românește, chiar dacă o vorbește cu accent. Știe expresii precum «Sunt speriat de bombe», ca să vă dați seama de nivelul lui. A fost de câteva ori în România”. 

La Caracas este mai rău decât în Ferentari. Insecuritatea este la cote înfricoșătoare, din pricina sărăciei, iar inflația se calculează în milioane.

”Cum spuneam, nu era nici o problemă în Venezuela când am aterizat aici. Era o prosperitate de neînchipuit. Până a venit Chavez la puteren. Am fugit de comunismul din România și uite ce trăiesc acum. Așa e roata vieții. Acum, e buleală aici! E rău! Lumea nu are ce să mănânce. E adevărat ce vedeți la televizor.

Nu ies din casă fără mașină. Nici până la colț nu mă duc pe jos, de teamă! Am un Mitsubishi. Nu port bijuterii, nici măcar ceasul la mână nu mi-l pun. Nu vorbesc la telefon când sunt la semafor, deși aici nu este interzis, iar toate mașinile au geamuri fumurii. Oricând îți poate ciocăni cineva în geam, ca să-ți fure telefonul sau altceva. Când merg la supermarket, sunt paznici care păzesc mașinile. Plătesc cu cardul la magazin, nu merg cu bani cash”.

”La vârsta mea, încă activez la Orchestră și predau la o școală privată, unică în Caracas. Există o pătură socială care își permite să-și dea copiii la meditații la violoncel. Copiii sunt aduși cu mașini și cu bodyguarzi. Eu câștig bine, dar alții câștigă mizerabil. Ca să vă faceți o idee, un dolar american înseamnă aici 5.800 de bolivari, iar salariul minim este de 40.000 de bolivari. Faceți calculul! Suntem total în ruină! Nu se găsește pâine mereu.

”Venezuela producea 3 milioane de butoaie, adică barili, de petrol pe zi. Acum produce doar 700.000 de butoaie pe zi. A doua mare rafinărie a lumii, cea de la Cardon, este pusă pe butuci. Chiar acum am venit de la benzinărie. Nu mai avem benzină. Americanii au impus embargo și nu vor să ne mai dea aditivii care se pun în benzină”.

”Ce se mănâncă aici? Vin camioane cu verdețuri și cu fructe. Aici, legumele sunt pe toată durata anului. Oamenii mănâncă orez, paste, lumea trăiește rău, caută să se descurce”.

Cu tot răul din lume ce pare că s-a adunat în Venezuela, Elisabeta nu se gândește absolut deloc la revenirea în țara natală.

”Am două motive: primul este clima, care este extraordinară aici. Acum sunt 26 de grade Celsius. Așa este tot timpul anului. Al doilea este faptul că nu-mi mai place lumea din România! Recunosc asta! Plus că am familia aici. Fiul meu este stabilit în Venezuela, are familia lui. Dacă aș reveni în România, unde nu mă mai trage nimic, după ce mama a murit în 2009, nu mi-aș mai cumpăra mașină, la ce trafic este acolo. La Caracas, bulevardele sunt mari, nu se compară cu ce este în București. Aici este foamete, dar nu, nu plec!”.

SHARE