Victor Rebengiuc este o persoană care își drămuiește deschiderea atunci când vorbește despre cariera sau despre viața sa, grijuliu atunci când oferă, din ce în ce mai rar, interviuri.

Cu toate acestea, întâlnirea cu Mihai Bobonete și, probabil, și mediul în care a avut loc – Sala Liviu Ciulei a Teatrului Bulandra, a creat ambianța necesară pentru a fi mai deschis decât de obicei.

”Nu am avut tată, am avut bunic, din fericire. Am fost crescut de bunicii materni. Au fost minunaţi cu noi, ne-au crescut foarte bine. Oameni simpli, de la mahala. Bunică-mea era o fată frumoasă când era tânără, avea şi ceva zestre: o casă.

Bunică-miu era un bărbat superb – brunet, cu părul creţ, avea mustaţă. Nu l-am moştenit noi, nici eu, nici frate-miu. S-au căsătorit, au început să facă copii, apoi bunică-miu și-a deschis o măcelărie și a dat faliment, aşa că a pierdut casa, a vândut-o.

Şi noi trebuie să ne tot mutăm, pentru că ei se mutau în funcție de unde era chiria mai ieftină. Am făcut asta vreo trei-patru ani. În fiecare toamnă, de Sfântul Andrei, ne mutam dintr-un cartier al Bucureştiului în altul. Eu şi cu frate-miu stăteam pe mobilă, pe camion”, povestește Victor Rebengiuc.

”Au avut cinci copii , patru fete şi un băiat. Când nu mai aveau copii de crescut, am apărut noi. S-au ocupat foarte mult de noi.

Eu la 4 ani ştiam să citesc şi să socotesc. Bunica mea m-a învăţat asta foarte devreme. Citeam ziarul în mod curent, nu aveam probleme. Ea îl punea pe masă, să nu se murdărească masa, şi eu îl citeam. «Nu mai citi, măi, ziarul ăla, mănâncă acolo», îmi zicea.

Tot ştiam din ziar, din ce se întâmpla în anii ’40, de rebeliune. Şi atunci ea punea ziarul invers şi eu îl citeam şi aşa”, și-a amintit Victor Rebengiuc, despre copilărie.

Victor Rebengiuc: ”Grija mea a fost ca fiul meu, Tudor, să aibă un tată, cum eu nu am avut”

”Pe Tudor l-am iubit și-l iubesc în continuare. Copilăria lui a fost grija mea de a avea el un tată. Eu nu am avut și nu am găsit niciodată un tată. Așa că am vrut ca el să știe sigur că are un tată și că tată ăsta îi poate fi de ajutor când are el nevoie să-i fie.

Dar Mircea a fost un cadou nemaipomenit pentru mine. Am mers eu cu el la munte, când nu puteau ei să meargă. Și ne-am înâeles foarte bine, și ne-am distrat foarte bine.

El e singurul care muncește toată ziua de la noi din toată familia. De dimineață până seara el muncește, are de lucru. Acum are 15 ani. Am stat mult cu el: îl duceam la grădiniță, îl aduceam de la grădiniță”, a răspuns Victor Rebengiuc.

Destinul a hotărât să devină actor

Victor Rebengiuc a povestit cum destinul l-a călăuzit spre vocația sa, cea de actor.
”Nu am avut intenţia asta de a deveni celebru, eu am vrut să fiu foarte bun în ceea ce fac. Nu mă interesează celebritatea, ci calitatea muncii mele să fie cât mai bună.

Până cu foarte puțină vreme înainte de a intra în Institut, eu nu m-am gândit că aș putea să încerc să devin actor.

Eu jucam deja în teatrul de amatori, într-un cămin cultural cum erau pe atunci, dar fără să am ideea asta. Eram la o școală medie electrotehnică, mă specializam în transformatorii electrici, și asta era treaba mea.

Asta cu teatrul a început din școală, de la un coleg mai mare, care mia spus Dumneata o să joci în piesa asta pe care o pun eu aici. De ce a venit la mine să mă aleagă nu am ştiut şi când l-am întrebat, peste ani, mi-a spus că nu-şi mai aduce aminte, că nu mai ştie. I-am spus că mi-a hotărât destinul.

Apoi a venit un alt coleg, care făcea dansuri populare, şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg la căminul lor cultural să joc un chiabur. Am dat un casting, ca să mă vadă instructorul de acolo şi mi-a spus «N-ai să joci chiaburul, ai să joci personajul principal».

Şi pe urmă m-am ţinut de instructorul ăsta şi am mers în mai multe centre culturale. Dar într-unul am fost foarte multă vreme, undeva pe Griviţei.

Exact în anul ăla, în ’52, când am dat eu examen la Institut, atuncea eu terminam şcoala şi am făcut un spectacol la şcoală cu o piesă pe care o jucam eu la căminul cultural. «Nea Nae învaţă carte», se numea piesa. Era foarte uşor. Era vorba despre un portar, care e analfabet, şi încurcă lucrurile.

A venit şi directorul şcolii la spectacol şi mi-a zăs: «Băi, Rebengiuc, tu ar trebui să dai la teatru». Şi eu am rămas puţin pe gânduri şi am zis hai să încerc. Nu aveam nici un fel de încredere. Am reuşit, dar am intrat printre ultimii, penultimul sau antepenultimul, nu mai ţin minte. Şi asta a fost”.

Actorul a menționat și unul dintre cele mai mari regrete ale vieții sale: mama sa nu l-a văzut niciodată pe scenă.

”Mama nu a vrut să vină să mă vadă jucând. A zis: «Tu mori acolo şi eu nu vreau să văd asta». Muncea foarte mult. Ea era singura care muncea în casă și aducea salariu. A mers greu”, povestește el.

Spune că poate asta l-a determinat să nu-și dorească să știe că în public se află persoane cunoscute sau, dacă sunt, măcar să nu știe de ele.

”Nu îmi place să ştiu că sunt persoane pe care le cunosc în public. Teatrul e liber, biletele se pun în vânzare, cine vrea să vină la teatru să vină, dar să nu vii la mine să-mi spui: «Dă-mi şi mie două bilete», pentru că eu înnebunesc în momentul în care joc pe scenă să ştiu că e acolo, mă gândesc «Oare ce-o să zică?!»”, a adăugat Victor Rebengiuc.

Victor Rebengiuc: ”Am evitat rolul din Moromeții”

”Moromeții a fost o mare experiență. Am evitat să joc rolul. N-am fost distribuit de la început în Moromete, era Dinică, care nu a putut să ia rolul, pentru că începuse alt film. Și așa m-a pus Stere pe mine să dau o probă.
M-a filmat, îmbrăcat în țăran și a zis, gata, rămâne așa. Dar eu am plecat. N-am fost la țară în viața mea, nu am avut rude de care să știu la țară. N-am mai vrut să vin. El mai dădea telefon după mine, dar eu i-am spus că m-am hotărât să nu mai vin.

Și a pus-o pe Leopoldina Bălănuță să mă sune, care îmi era ca o soră. Și ea mi-a zis: Du-te și fă rolul”, a mai povestit Victor Rebengiuc.

La împlinirea a 90 de ani de viaţă şi aproape 70 dedicaţi artei dramatice,  Victor Rebengiuc a povestit că i s-a întâmplat de câteva ori, de-a lungul carierei, să-şi petreacă ziua de naştere pe scenă şi mărturiseşte că sentimentele trăite atunci au fost frumoase, cu toate că nu îi place să fie în centrul atenţiei. ”Nu îmi plac aplauzele”, a mărturisit actorul.

A mai că îi plac torturile de bezea la aniversări, dar nu este adeptul petrecerilor fastuoase și a făcut asta doar foarte rar:

”Mi-aduc aminte că am făcut o nebunie odată, nu-mi mai aduc aminte la ce vârstă, 60 sau 65, mi-am luat toţi prietenii cei mai buni şi am mers la o masă la un restaurant japonez. Asta mi-a plăcut foarte mult”.

Întrebat de Mihai Bobonete care sunt micile sale bucurii ale vieții la 90 de ani, actorul a răspuns: ”un covrig cu susan”. „Știu că vă plăcea să gătiți”, a mai adăugat Mihai.

”Nu mai gătesc acum, nu pot să stau în picioare multă vreme. Nu am fost un creator de rețete, eu am gătit mâncare – ciorbă, fripturi, sarmale, de toate. Deserturi, nu. Prima dată când am încercat și eu să fac o cocă am întins-o pe toată casa”, a mai spus, amuzat, Victor Rebengiuc.