Cimitirul Bellu e cumva și custodele poveștilor de viață ale celor care au fost înmormântați aici…

Una dintre ele este cea a Angelei Isvoranu, care își doarme somnul de veci în cimitirul bucureștean din 1874, conform pietrei funerare, după 68 de ani de viață.

Ea a fost mama Aristiței Bolliac, soția lui Cezar Bolliac. Tatăl ei, Marin Butculescu, a fost mare boier în Olt. În anul 1830, el a decis să-și dea fata lui Alecu Isvoranu. Cei doi au avut 24 copii. Din păcate, doar opt dintre ei au trăit, ceilalți fiind striviți în somn de doica lor, o femeie supraponderală.

Ce-i drept, după al doilea caz poate-ar fi trebuit să schimbe totuși doica, dar nu prea avem idee despre cât de ușor se găsea pe vremurile acelea o femeie cu calitățile și aptitudinile necesare unei astfel de îndeletniciri, și dacă nu cumva era mai ușor să faci alți copii decât să înlocuiești doica… 

”Căsnicia Elenei Butculescu poate, cu drept cuvânt, fi numită fericită, căci avu nu mai puțin de 24 de copii și putea s-o plângă de milă pe coana Olympia Lahovary, vecină-sa, care n-avea decât optsprezece.

E drept că din atâția copii nu i-au trăit decât opt, ceilalți murind striviți, unul după altul, sub o doică grasă care avea obiceiul de se răsucea în pat.

Fiecare din cei opt, la însurătoare, primea câte un loc de casă, pornind de la Podul Mogoșoaei și mergând până în fundul străzii, unde nimeri cu locul fata cea mică“, aflăm din lui Gheorghe Crutzescu ”Mogoşoaei – Povestea unei străzi“. Soțul ei, Alecu Isvoranu, a fost împușcat pe scările Tribunalului București.

Unul dintre fiii acestei familii, unul dintre cei opt norocoși pe care i-a ratat doica, Ionel Isvoranu, a rămas în istorie ca fiind unul dintre cei mai de temuți duelgiu al Bucureștilor Vechiului Regat.

Născut în anul 1845, Ionel Isvoranu s-a căsătorit cu Maria Crețeanu. Căsnicia lor nu a durat mult, deoarece Ionel era mult mai preocupat să admire de la mesele de pe trotuarul Căii Mogoșoaiei ale cofetăriei Capșa tinerele care circulau pe cea mai populată și populară totodată arteră a vechiului București.

Într-o seara, reprezentația de la Opera Italiană a fost oprită după un scandal al bandei de pierde-vară a lui Ionel, care s-a apucat s-o huiduie pe primadonă. Incidentul a determinat intervenția agenților din subordinea prefectului Poliției Capitalei, Hiotu.

Scandalul a coborât în stradă, acolo unde scandalagiii au fost luați în primire de jandarmii conduși de vestitul maior Fănuță. Fără îndoială, scrie autorul, întâlnirile dintre jandarmii conduși de maiorul Fănuță și bandă lui Ionel înregistrau o frecvența explicabilă pe străzile Bucureștilor.

Fiind ofițer, membru al castei militare, una destul de respectată în societatea bucureșteană la vremea respectivă, posibilele diferende între el și incomodul maior Fanuță nu puteau fi rezolvate altfel decât cavalerește.

Nu i-a fost greu lui Ionel să găsească un motiv pentru a-l provoca la duel pe zelosul comandant al jandarmilor: o controversă politică în perioada electorală a fost suficientă pentru a determina ieșirea pe teren a celor doi adversari.

Arma aleasă a fost spada, preferată dueliștilor români de când pe tronul României se află Carol I. Locul ales a fost un pavilion la Băneasa, iar întâlnirea a avut loc într-o zi de iarnă, pe un ger teribil.

În afară de martori, cei doi adversari erau asistați de doctorul Severeanu, un obișnuit al întâlnirilor de onoare, renumit pentru prudență și tactul cu care știa să evite un sfârșit tragic într-o asemenea situație, oprind lupta în momentul în care constata chiar și cea mai superficială rănă.

La fel s-a întâmplat și în cazul duelului Isvoranu-Fanuță, deși n-a fost vorba chiar de o leziune superficială. Tăiat la abdomen de sabia lui Ionel, Fănuță a scăpat cu intestinele neatinse numai pentru că era obez, ne asigura Emanoil Hagi-Mosco.

Ionel Isvoranu s-a bucurat în continuare de tristă reputație de scandalagiu, iar maiorul Fănuță s-a ales cu umilință de a nu-l fi putut dovedi pe june nici pe stradă, nici pe teren.