Cazul de dopaj în care e implicată Simona Halep continuă să fie mediatizat intens, nu doar în România, ci și la nivel mondial, dar, spre deosebire de noi, unde factorul emoțional și rațional a împărțit lumea în două mari tabere, în media internațională povestea româncei interesează pentru că e una destul de rară în lumea tenisului.

În tenis, spre deosebire de ciclism sau haltere cazurile de dopaj sunt extrem de rare. Practic, de la Maria Șarapova încoace, din 2016, în tenis n au prea fost scandaluri de dopaj care să implice jucători top.

Jurnalistul britanic, Damian Reilly, un specialist recunoscut în domeniu, publică un articol în The Spectator în care oferă o nouă perspectivă asupra cazului Halep, concluzionând, cu argumente, că dopajul e un fenomen răspândit în lumea tenisului, doar că atât oficialii, cât și jurnaliștii închid ochii pentru a nu tulbura apele într-o industrie care implică sume uriașe.

În acest context, Reilly e de părere că Halep a avut doar neșansal de a fi prinsă, catalogând suspendarea ei drept o decizie inutilă, pentru că, spune el, problema cea mare și anume dopajul sistematic al jucătorilor de top din tenis e ocolită sistematic.

”Ce e de remarcat aici? Că Halep, cu două trofee de Grand Slam în palmares, s-a dopat sau că a fost prinsă? Pun această întrebare, fiindcă forurile care guvernează în tenis prind un număr surprinzător de mic de trișori. Și sunt două posibilități: fie că aceste foruri fac o treabă foarte proastă, fie că jucătorii de elită trișează foarte rar ca să câștige niște sume uriașe de bani“, își începe Reilly editorialul intitulat, în mod cumva ironic – ”Are tenisul o problemă cu dopajul?“

Damian Reilly amintește de o discuție avută în 2017 cu celebrul chimist, Angel Hernandez.În anii ’90 și la începutul anilor 2000, Hernandez a fost implicat în furnizarea substanțelor interzise unor atleți de talie mondială. Substanțele respective, preparate special în laborator, nu puteau fi depistate prin teste antidoping la vremea respectivă.

”Când l-am întrebat pe Hernandez dacă există dopaj în tenis, pur și simplu, a pufnit în râs. ”Tenisul a fost un paradis al dopajului pentru mult timp. Nu se făceau teste, pur și simplu. Sportivii trăiau într-un paradis al dopingului. Acum, din ce știu, au început să mai facă teste, dar e o glumă ce se întâmplă, a fost răspunsul lui Hernandez“.

”Începând din 1968, de când avem era Open, sunt vreo 80 de cazuri de dopaj de nivel înalt. 80 din mii de jucători care au fost pe tablou în marile competiții de Grand Slam în toți acești ani. Un număr insignifiant, practic. Iar cazurile mai recente și mai importante sunt cu Halep, Șarapova și Marin Cilic (acesta a primit o suspendare de doar 4 luni în 2013). În rest, cine a fost prins pentru dopaj în tenis cu greu poate fi pus în categoria vedetelor acestui sport. Vorbim despre Wayne Odesnik, Mariano Puerta sau Barbora Strýcová“, coninuă Reilly analiza sa.

Jurnalistul britanic mai oferă un argument în susținerea teoriei potrivit căreia tenisul actual e influențat de folosirea unor substanțe dopante. Iar asta la cel mai înalt nivel!

”E remarcabil cum a evoluat tenisul masculin, când urmărim longevitatea carierei sportive de tot unor jucători cunoscuți, începând din anii ’80 până acum. Amintim, la întâmplare, de niște nume. Andre Agassi avea 32 de ani când a cucerit ultimul său Grand Slam. Pete Sampras avea 31 de ani. Jimmy Connors tot 31 de ani, iar Becker 28. Nadal, Federer și Djokovici toți au cucerit trofee de Grand Slam la 36 de ani“.

Concluzia articolului publicat de Damian Reilly în ”The Spectator“ poate lasa impresia că Halep, cu dovezi zdrobitoare împotriva ei în dosarul de dopaj, a fost doar… ghinionistă că a fost prinsă!

”Bineînțeles, Halep va ataca decizia suspendării. Baftă! Convingerea mea tot mai mare e că nimeni nu prea mai e interesat dacă sportivii de nivel înalt se dopează sau nu, iar această situație e și mai evidentă în lumea tenisului. Dacă așa stau lucrurile, atunci de ce v-ați mai luat de săraca Halep? E mai ușor, desigur, să ne bucurăm de acest spectacol sportiv și să credem în magie“. își încheie jurnalistul britanic editorialul.